Vladimir Tismăneanu

În 1948, a fost naționalismul cel care l-a ajutat pe Tito să construiască consensul anti-stalinist în Iugoslavia și ideologia „comunismului național”. Idealurile naționale democratice i-au inspirat pe revoluționarii polonezi și unguri în luptele lor anti-staliniste din 1956. Naționalismul a fost forța corozivă care a dus la destrămarea ultimului imperiu colonial, Uniunea Sovietică. Nu mai puțin relevant, naționalismul a servit și ca o formă de legitimare pentru acei autointitulați salvatori din Lumea a Treia care pozau în „mântuitori naționali”.

Anumiți dictatori comuniști au înțeles că puterea poate fi menținută dacă apelează la retorica naționalistă. Nicolae Ceaușescu sau Enver Hoxha știau cum să înfățișeze regimurile lor autarhice drept reîncarnări ale visurilor milenare de independență. Până și mai puțin excentricul lider bulgar Todor Jivkov a inițiat campanii naționaliste menite să glorifice moștenirea tracică. Întregul sistem propagandistic al lui Ceaușescu a fost clădit spre a-l prezenta pe lider ca pe încarnarea căpeteniilor tribale dacice și tracice care rezistaseră, pasămite, invaziilor romane.

Dacă toți acești lideri credeau realmente în miturile naționaliste cu care operau sau nu este mai puțin relevant: ceea ce contează este că asemenea discursuri oferă individului sentimente de mândrie, securitate și unitate, atât de râvnite mai ales în vremuri de traumatice dislocări. Într-adevăr, crezul utopic leninist s-a evaporat, iar discursurile naționaliste au reintrat în arenă, gata să umple aparentul vid ideologic. Celebrarea comunității ca rezervor suprem al demnității umane și minimalizarea drepturilor individului sunt de obicei asociate cu exaltarea virtuților militare, cu un anumit cult etatist și cu persecutarea gândirii independente. Istoria mitologizată devine un alibi pentru discriminările și violența organizate de către stat.

Această ciudată sinteză dintre ambiția națională și monismul ideologic explică intensitatea pasiunilor naționaliste în lumea post-comunistă: exclusivismul etnic este o continuare a hybrisului leninist, a adversității sale față de orice „miroase” a diferență, unicitate și alteritate. Antiliberalismul, colectivismul și anti-intelectualismul ferm se amestecă împreună în noile discursuri de auto-glorificare națională. În același timp, amintirea timpurilor de opresiune sub regimurile comuniste este folosită pentru a susține un anumit sens al unicității. Suferința este adesea exploatată spre a justifica o bizară competiție pentru ceea ce eu numesc statutul de cea mai victimizată națiune.

Nu mai puțin important, și mai ales pentru că regimul comunist a fost văzut de mulți ca o impunere din exterior, deci o dictatură a „străinilor”, zeloții naționaliști sunt adesea foști comuniști pentru care pojghița internaționalistă a vechii ideologii a reprezentat mereu un ritual rușinos și superficial. Partidul Comunist al lui Ghennadi Ziuganov combină leninismul nostalgic, admirația pentru cârmuirea lui Stalin în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și xenofobia. Din acest punct de vedere, nu a mai fost nicio surpriză faptul că Ziuganov și alți neo-leniniști s-au opus vehement propunerii venite în octombrie 2005 din partea unui apropiat al lui Putin privind mutarea rămășițelor lui Lenin din Mausoleul aflat în Piața Roșie.

Minoritățile, în special cele etnice, devin astfel candidații perfecți pentru figura-țintă a dușmanului. Națiunile sunt prezentate aproape universal ca victime ale străinilor, iar regimurile comuniste sunt considerate a fi fost construite din exterior pentru a servi intereselor străine. Naționaliștii ruși, incluzându-i pe unii din cei mai înzestrați scriitori de ficțiune ai „Școlii siberiene”, nu au obosit în a-i condamna pe evrei pentru distrugerea bolșevică a valorilor și structurilor tradiționale. De la sine înțeles, unii din cei mai înflăcărați propagandiști ai acestor viziuni întunecate sunt foști comuniști ei înșiși, inclusiv intelectuali comuniști.

Scriind despre evenimentele tragice din Iugoslavia natală, poetul american Charles Simic (82 de ani) atingea o notă deprimantă, dar, vai, atât de adevărată, atunci când observa: „Lucrul cel mai înspăimântător legat de intelectualii moderni de pretutindeni este că își schimbă permanent idolii. Cel puțin fanaticii religioși rămân atașați de ceea ce cred. Toți naționaliștii turbați ai Europei de Est erau marxiști ieri și staliniști săptămâna trecută” (vezi „The Spider’s Web” în The New Republic, 1993).

De altfel, cu câțiva ani înaintea prăbușirii comunismului în Europa, Joseph Rothschild spunea că „etno-naționalismul, sau etnicitatea politizată, rămâne în lume cel mai mare legitimator ideologic și delegitimator al statelor, regimurilor și guvernelor”. De vreme ce naționalismul furnizează unul din cele mai energizante mituri identitare ale modernității, unul cu mult mai puternic și viu decât socialismul marxist, universalismul liberal și patriotismul constituțional, trebuie să-i studiem permanent și cu atenție principalele încarnări în lumea post-comunistă...

Pentru mulți români, Revoluția a părut deraiată, confiscată sau trădată de către operatori cinici care au preluat puterea în timpul încețoșatelor momente ce au urmat prăbușirii despotismului lui Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989. A fost ca și cum, împușcându-i pe Ceaușescu și soție și descotorosindu-se de asociații lor apropiați, noii lideri, conduși de Iliescu, descoperiseră o cale de a prelungi hegemonia politică și economică a nomenclaturii partidului-stat.

Salvaționismul național a devenit armătura ideologică a ordinii semi-autoritare, beneficiind de o fațadă democratică în spatele căreia conducătorii națiunii continuau să apeleze la mijloace non-democratice de intimidare a opoziției. În iunie 1990, într-un gest de violență și populism reacționar nemaiîntâlnit, Ion Iliescu a adus minerii din Valea Jiului la București pentru a devasta sediile partidelor de opoziție și ale presei independente. Campaniile lui politice, care au recondiționat sloganuri populiste, anti-occidentale și anti-capitaliste, au marșat pe frica populației de schimbări abrupte și i-au câștigat alegerile din 1990 și 1992. La fel ca în cazul Serbiei lui Slobodan Miloșevici, televiziunea națională devenise atunci un instrument aflat la dispoziția grupului hegemonic, folosit pentru manipularea opiniei publice și consolidarea unei imagini prezidențiale paternaliste.

Asemeni predecesorului, Ceaușescu, Ion Iliescu a devenit până la urmă ostaticul propriei sale propagande. În locul pluralismului de tip occidental, a propus o „democrație românească originală”. După șase ani de originalitate marca Iliescu, până și muncitorii își pierduseră răbdarea cu el și asociații acestuia. În timpul mitingurilor electorale pentru cursa prezidențială din 1996 organizate în fabrici, Iliescu a fost huiduit și cei care-l adorau cândva strigau sloganurile adversarilor săi, fostul premier Petre Roman și candidatul Convenției Democratice, Emil Constantinescu. Spre finalul „domniei” sale, existase o stranie asemănare între Iliescu și Ceaușescu: ambii utilizaseră limbajul panicii naționaliste într-un zadarnic efort de a genera sprijin de masă. Ambii au refuzat să vadă că le sosise ceasul. În ultimul moment, când deja sosiseră rezultatele preliminare ale celui de-al doilea tur de scrutin prezidențial, Iliescu a realizat că pierduse. Abia atunci, în locul violenței, și-a recunoscut înfrângerea. Noua viață democratică românească avea să-l învețe care sunt regulile jocului și să-i mai dea o șansă la încă un mandat (2000–2004).

În noiembrie 1996, negarea unui al treilea mandat lui Ion Iliescu și victoria parlamentară a forțelor democratice din România a părut a închide ciclul inaugurat prin miraculosul an 1989. O țară aparent condamnată la stagnare și torpoare se situa, din nou, în fruntea nesfârșitei lupte pentru pluralism și democrație. Politica de restaurație și clientelismul nerușinat al regimului Iliescu era combătut, pentru prima oară, prin vot. Retorica anti-intelectuală și anti-capitalistă a anului 1990 n-a mai rezonat și în 1996. Emil Constantinescu fusese ales tocmai pentru că jucase cartea adevărului și toleranței. Faptul că promisiunile sale de consolidare a domniei legii, eliminare a corupției, transparentizare a proceselor și activității instituțiilor publice și de reformism economic accelerat n-au fost cu toate împlinite, a explicat din plin și reînscăunarea lui Iliescu după patru ani și propulsarea lui Corneliu Vadim Tudor într-un nesperat tur II prezidențial.

Să revenim însă la prima mare alternanță din politica românească post-decembristă. Alegerile din noiembrie 1996 veneau la 50 de ani de la cele scandalos trucate în 1946, când fuseseră organizate cu implicarea directă a Armatei Sovietice. Așadar, trecuse jumătate de veac pentru ca schimbarea la vârf să se producă normal, fără violență și tulburări majore. Mai mult, aceeași formațiune care câștigase alegerile din 1946, dar fusese deposedată de fructele victoriei, Partidul Național-Țărănesc, devenea în 1996 principalul partener în acea coaliție de guvernare.

Istoria părea răzbunată. Reîntoarcerea la putere a unui partid tradițional de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial părea aproape suprarealistă și era, în orice caz, unică în regiune. Ceea ce trebuie să reținem aici, fie și pentru generațiile următoare de cetățeni ai acestei Românii democratice, este faptul că votul din 1996 a fostul unul dat pentru o schimbare fundamentală, pentru un divorț definitiv de trecutul comunist și, mai ales, pentru renașterea speranțelor revoluționare din decembrie 1989. Fusese, în fine, un vot împotriva politicii uitării și a duplicității pe care o promovase cu atâta devotament partinic succesorul lui Nicolae Ceaușescu. Un masiv vot de protest, pe care cei care au câștigat alegerile din 1996 ar fi trebuit, poate, să-l interpreteze mai bine...