Vladimir Tismăneanu

Neconvențională, originală, provocatoare, neortodoxă. Toți acești termeni au fost utilizați spre a portretiza gândirea politică a lui Zbigniew Brzezinski (n. 28 martie 1928–d. 26 mai 2017). Volumul editat de Charles Gati, Zbig: The Strategy and Statecraft of Zbigniew Brzezinski (2013), cu o prefață semnată de fostul președinte american Jimmy Carter, oferă argumente convingătoare pentru astfel de descrieri. Sunt prezente acolo texte remarcabile despre Brzezinski ca politolog, comparativist, gânditor strategic și profesor.

Volumul reprezintă un tribut adus unei figuri intelectuale majore, însă fără vreo urmă de reverență encomiastică. A fost compilat cu ocazia celei de-a optzeci și cincea aniversări a lui Zbigniew Brzezinski și captează extraordinarele sale intuiții privind politica internațională și angajamentul său în favoarea unui realism politic moral. Este o carte care oferă o mare satisfacție celor interesați de avatarurile bolșevismului, de principalele dezbateri strategice americane pe parcursul și după Războiul Rece, precum și de procesul de luare a unor decizii cruciale în timpul administrației Carter, atunci când Brzezinski era consilier pe probleme de securitate națională.

Mai degrabă decât un Festschrift clasic, volumul este, de fapt, un prim pas comprehensiv către o biografie politică atât de necesară a acestei minți extrem de creative. Așa cum bine remarca și Charles Gati, există cărți importante despre George Kennan sau Henry Kissinger, însă niciunul major despre Zbigniew Brzezinski. Într-adevăr, editorul și contributorii merită felicitați pentru superba lor realizare.

Spre deosebire de Henry Kissinger, cu a sa formație de istoric diplomatic, Brzezinski a fost un politolog educat în tradiția sovietologică clasică. Perceput vreme de mulți ani drept un prădător politic, un adversar ireconciliabil al regimurilor ideocratice comuniste, Zbig a luat mereu ideile cât se poate de în serios. Născut într-o distinsă familie poloneză, Brzezinski a crescut în exil canadian. Și-a făcut doctoratul la Harvard cu Merle Fainsod (1907–1972) și a predat acolo pentru aproape un deceniu. Când Universitatea Harvard i-a negat în mod nesăbuit un post de profesor plin, Brzezinski s-a mutat la Columbia, acolo unde a devenit primul director al acelui Institute on Communist Affairs, poziție deținută până în 1977.

Împreună cu politologul german emigrat Carl J. Friedrich (1901–1984), a fost autorul unei extrem de influente cărți despre totalitarism, în fapt, o completare superbă a capodoperei Hannei Arendt, Originile totalitarismului. Definiția dominației totalitare oferită de Friedrich și Brzezinski a devenit un punct de referință în aprinsele dezbateri dintre tradiționaliștii și revizioniștii domeniului de cercetare dedicat comunismului și fascismului. Spre onoarea lui Brzezinski, a refuzat să rămână ancorat în paradigma sa originară și a conceput noi abordări ale dinamicii regimurilor de tip sovietic.

În contribuția sa la volumul editat de Gati, istoricul de la Harvard (Davis Center for Russian and Eurasian Studies) Mark Kramer oferă o analiză pătrunzătoare a contribuției conceptuale a lui Zbigniew Brzezinski la înțelegerea transformării regimurilor leniniste, de la perioada stalinistă a terorii determinate ideologic și cea a destalinizării (curajoasă, dar neconvingătoare) hrușcioviste, la rutinizarea birocratică coercitivă a „stagnării” lui Leonid Brejnev.

Marin Strmecki, timp de mulți ani unul din colaboratorii apropiați ai lui Brzezinski, oferă un fascinant raport al întâlnirii din 1989 de la Moscova între un grup de sovietologi americani și unii din cei mai importanți consilieri ai lui Gorbaciov. Cu acea ocazie, Zbigniew Brzezinski și-a exprimat convingerea profundă că o despărțire autentică de trecutul despotic necesita un divorț complet de leninism: „ Până nu renunțați la moștenirea leninismului, aceasta va altera reformele și vă va împiedica să obțineți necesara ruptură cu trecutul”. De altfel, această idee a stat și la baza foarte lucidei sale cărți, The Grand Failure (apărut la începutul anilor ’90 și în traducere română ca Marele eșec), publicată chiar în anul marilor transformări din Europa Centrală și de Est, 1989. Consilierii sovietici au răspuns sfidător, însă știm astăzi că, în sufletul lor, acei intelectuali de partid erau deja convinși că bolșevismul era o fundătură.

Unul din cele mai iluminante capitole din volumul coordonat de Charles Gati este cel scris de Patrick Vaughan și descrie relația dintre Brzezinski și Papa Ioan Paul al II-lea. Cele două personalități împărtășeau o mare dragoste pentru istoria poloneză, o neîncredere funciară în dubla vorbire comunistă și un vibrant sentiment al datoriei morale față de indivizii oprimați. Ambii ajunseseră la concluzia că viziunea sovietică despre lume era fundamental eronată iar încarnările ei istorice erau sortite, mai devreme sau mai târziu, pieirii. Vorbim, așadar, de o comunitate de viziune între regretatul Papă polonez și strategul-șef american (născut polonez) de la sfârșitul anilor 1970. Sovieticii erau, desigur, convinși că cei doi conspirau împotriva dominației lor imperiale în Europa de Est.

În realitate, Brzezinski își promova ideile despre încurajarea disidenței locale, pe care le exprimase în a sa capodoperă din anii 1960, The Soviet Bloc. La mijlocul anilor ’80, odată cu ascensiunea la putere a lui Mihail Gorbaciov și deschiderea din ce în ce mai mare a sistemului sovietic de-a lungul aliniamentelor prefigurate de Primăvara de la Praga din 1968, predicțiile lui Zbigniew Brzezinski au fost confirmate de o irezistibilă avalanșă a schimbărilor sistemice. În doar câțiva ani, aparent imuabila ordine sovietică s-a disipat și a lăsat în urmă atât promisiuni democratice, cât și nostalgii autoritare. Pentru Brzezinski, leninismul era inerent antidemocratic iar stalinismul nu putea fi disociat de miezul lui structural leninist: cultul partidului, rolul prevalent al ideologiei, disprețul pentru domnia legii.

În 1990, ne amintim cu toții, țara condusă de Ion Iliescu a fost lăudată și aplaudată de lumea democratică pentru calitatea noii „democrații originale”. Pentru vigoarea și credibilitatea ei simbolizate de Miron Cozma și fasciile sale. Nici vorbă pe atunci, pe vremea „plăcintei” pe care FSN-ul nu accepta să o împartă cu nimeni altcineva, de „izolare internațională”. În acei ani de autoritarism paternalist, de mascaradă pseudo-democratică și de spoliere mafiotică a economiei naționale, românii au învățat, ar trebui să credem, ce înseamnă veritabila democrație.

Așadar, Ion Iliescu, omul fără regrete, dar cu vanități cât Everestul, patronul din umbră al noii formațiuni de dreapta-centru-stânga, a fost permanent frământat, alarmat, iritat. Nu de virajul cleptocratic al mult-îndrăgitului (de către el) trust de interese economice numit și PSD. În fapt, ceea ce s-a produs în ultimii 30 de ani este împlinirea visului lui Iliescu. Grija cea mare a lui Ion Iliescu a fost bunăoară „stilul nedemocratic” al președintelui care a condamnat comunismul, Traian Băsescu. Crescut într-o cultură a conspirației (secta bolșevică numită PCR), a permanentei dedublări, a cuvântului transformat în delațiune, Iliescu a rămas mereu marele maestru al intrigilor de culise, al combinațiilor oculte, lipsite de principii ori de valori, măsluite propagandistic de fidelii săi discipoli.

De-a lungul deceniilor, Ion Iliescu a vorbit mult, patetic și răsunător despre clasa muncitoare, despre „morala proletară”, dar nu s-a gândit vreodată să stea de vorbă cu Vasile Paraschiv, cel care, pe vremea când Iliescu era ministrul tineretului și prim secretar al CC al UTC, deci în 1968, a decis să renunțe la calitatea de membru al PCR. Nu propagandistul Ion Iliescu (șef de secție sub Dej, secretar al CC al PCR însărcinat cu ideologia între 1969–1971, etc., etc.) a fost exponentul acestei clase, ci muncitorul autentic Paraschiv, cel care și-a riscat viața pentru a demasca regimul drept ceea ce era: o organizație teroristă a împilării, jefuirii și umilirii cetățenilor țării. PCR nu a „dat” nimic românilor: a acaparat abuziv avuția națională și și-a permis să dicteze cum să se nască, cum să trăiască și cum să moară oamenii.

Trecutul nu este o altă țară. Ceea ce s-a petrecut în urmă cu trei decenii, ori cu patru, contează pentru definirea opțiunilor de azi. Au existat eroi autentici, ei trebuie cunoscuți și recunoscuți. Cosmetizările fariseice nu trebuie să ne inducă în eroare.

Un faimos anarhist spunea că „pasiunea distrugerii este creatoare”. Mă îndoiesc: din distrugere se naște distrugere, violența generează violență, iar minciuna zămislește minciună. Nu știu ca vreunul dintre noii PSD-iști să fi omagiat în vreun fel memoria lui Vasile Paraschiv. N-am observat în luările lor de cuvânt și de poziție nicio vorbă despre necesitatea condamnării trecutului totalitar. Și, până la urmă, de ce ar face-o? Practicanți ai falsului istoric și mistificatori ai prezentului, ei se complac în larvara torpoare a unei existențe fără dileme și fără repere. Eroul disident Vasile Paraschiv a trăit în adevăr. Comisarul ideologic Ion Iliescu a trăit și trăiește în opusul adevărului.

Din fericire, au existat totuși și entități care au știut să respecte acest adevăr istoric despre care vorbesc eu aici. De pildă, Grupul pentru Dialog Social, care acorda Premiul GDS pentru anul 2006—anul condamnării dictaturii comuniste din România—disidenților Ionel Cană și Vasile Paraschiv. Cu acea ocazie, cele două personalități ale disidenței românești au și rememorat evenimente din perioada totalitară, când orice acțiune împotriva regimului era aspru sancționată, de la bătăi, până la internarea în spitale psihiatrice sau pedeapsa cu închisoarea.

Ionel Cană, lider fondator al Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), pe care l-a organizat în anul 1979, spunea că, în opinia lui, disidența din România a îmbrăcat trei forme, fiecare cu meritele ei incontestabile: disidența individuală, disidența de grup amorf (gen Paul Goma) și disidența de grup organizat, cum a fost cazul SLOMR.