Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Combinația de filosofie și mit din marxism, explorată atât de convingător de Robert C. Tucker, i-a împiedicat pe filosoful radical german Karl Marx și pe discipolii acestuia din a înțelege dimensiunea subiectivă a istoriei și politicii. Principala dificultate asociată proiectului marxist vine din lipsa lui de sensibilitate față de alcătuirea psihologică a omenirii.

Obsesia pentru clasele sociale, pe care sociologul francez Lucien Goldmann a numit-o cândva punctul de vedere al subiectului istoric transindividual (o formulă lukácsiană, să fim înțeleși), eșecul în a pricepe infinita diversitate a naturii umane, graba de a reduce istoria la conflictul dintre categorii sociale polarizate, sunt toate substratul unei ideologii care, „căsătorită” cum a fost cu mișcări politice fanatice și sectare, a generat multe iluzii și tot atâta îndurerare pe parcursul secolului XX. Bazându-se pe cultul totalității, această teorie socială, care se dorea a fi și arhetipul explicativ suprem, a pregătit calea pentru degenerarea sa în dogmă și persecutarea ereticilor, evidențiați mai ales după ce marxismul s-a transfigurat în leninism.

Un bun exemplu al acestei dogme este teza Manifestului Comunist despre așa-zisul internaționalism inerent al clasei proletare, acea faimoasă declarație după care proletarii nu ar avea o patrie. Prin această teză, dedusă pe cale metafizică din proclamarea proletariatului drept întrupare socială a rațiunii hegeliene, Marx conferea clasei muncitoare un mandat universal fără nicio valabilitate empirică (ea se născuse din explozia de naționalism a anilor Marelui Război, spre groaza Stângii Zimmerwald și a altor internaționaliști marxiști). Marx a imaginat, așadar, un proletariat ideal, dispus oricând să renunțe la toate legăturile sociale, comunitare și culturale. Ceea ce s-a petrecut cu adevărat a fost exact opusul profeției lui Marx: proletariatul n-a reușit să inițieze ruptura apocaliptică, clivaj chiliastic atât de trâmbițat în Manifest.

Manifestul Comunist a fost probabil cel mai inflamat și pasionat text scris vreodată de un filosof. În acest usturător, necruțător și incandescent pamflet, Marx, în co-autorat cu prietenul său loial, Friedrich Engels, ridiculiza și glorifica deopotrivă o întreagă clasă socială (burghezia) și o întreagă ordine socială (capitalismul), și prevestea obiectiva și implacabila necesitate a răsturnării lor printr-o formă avansată de societate. Scris la mijlocul secolului XIX, Manifestul a devenit în secolul XX carta crezului oracular bolșevic.

Pentru toate aspirațiile sale științifice, marxismul a reprezentat de la bun început un substitut secular al religiilor tradiționale, oferind un vocabular totalizant în care „ghicitoarea istoriei” era rezolvată, imaginând saltul din tărâmul opresiunii, sărăciei și necesității în cel al libertății. Natura sa chiliastică ne ajută să explicăm atracția și capacitatea de a provoca un comportament eroico-romantic, de a-i mobiliza pe cei oprimați, de a incita ostilitatea politică și de a inspira atât speranța socială, cât și halucinațiile misticoide.

Tocmai datorită acestor mecanisme retorice deliberat simplificate a devenit Manifestul un fel de livre de chevet (carte de căpătâi) pentru generațiile de revoluționari de profesie. A fost echivalentul politic al celei de-a XI-a Teze despre Feuerbach, în care Marx atribuia filosofiei o sarcină transformativă urgentă și proclama că problema care se pune nu este cum să interpretezi lumea, ci cum să o schimbi.

Însă Manifestul face mai mult decât să articuleze o mare narațiune istorică a ascensiunii și decăderii progresive a claselor. Este un text care reprezintă „proletariatul” drept agentul colectiv suprem, destinat să ducă la bun sfârșit povestea luptei de clasă. În același timp, el reduce toate chestiunile de moralitate la chestiunea puterii de clasă. Povestea capitalismului este una despre cum burghezia expropriază proprietatea feudală, face din statul „burghez” modern unul personal și exercită puterea politică în scopul amplificării procesului acumulării de capital, punând astfel în mișcare, fără să știe, propriul gropar: proletariatul industrial. Și, pe măsură ce proletariatul evoluează, el ajunge la o din ce în ce mai acută conștiință a „misiunii” sale: aceea de a aboli—într-adevăr, de a distruge—nu doar proprietatea privată, ci opresiunea umană însăși.

Noile constituții adoptate de statele post-comuniste localizează sursa suveranității de stat în națiunea etnică majoritară și mai puțin în cetățenii individuali. Ele au fost orientate etnic și au incubat un anumit potențial discriminatoriu împotriva minorităților. Din cauza acestor practici, mai mult de o treime din populația Estoniei a fost blocată în a participa la alegerile din 1992. Antropologul Robert Hayden a numit naționalism constituțional această specie de reificare post-comunistă a dominației etno-naționaliste, acordată majorității etnice în detrimentul minorităților. Constituțiile au fost utilizate pentru a păstra cu sfințenie suveranitatea și privilegiile națiunii dominante, în vreme ce nemulțumirile minorităților au fost tratate adesea ca un comportament anti-național.

Îmi propun, așadar, să extind aici examinarea naționalismului post-comunist, tensiunea dintre definițiile liberale și iliberale (colectiviste) ale comunității naționale, precum și bătăliile intelectuale cu privire la tipul menit să prevaleze în fiecare dintre aceste țări. Naționalismul etnic contemporan este văzut mai puțin ca o renaștere a politicii pre-comuniste a intoleranței și mai mult ca un avatar al efortului leninist de a construi comunitatea politică perfect unificată. Să fim înțeleși, trecutul este adesea utilizat spre a justifica fantasmele resentimentare ale demagogilor naționaliști. Această „întoarcere a istoriei” este, în orice caz, mai mult o reconstrucție ideologică menită să răspundă nemulțumirilor și revendicărilor prezentului, și mai puțin destinului ineluctabil și primordial al acestor națiuni, blestemate să se lupte continuu cu teama de ceilalți. Pe măsură ce aceste societăți s-au îndepărtat de ordinea leninistă, naționalismul a devenit mitul ideologic prevalent. Dacă acest naționalism post-comunist va deveni civic sau se va transforma într-un șovinism agresiv, depinde de foarte mulți factori și este, până la urmă, dificil de anticipat...

Aș vrea să mă ocup mai mult și de relația dintre comunism și naționalism. Cu a sa viziune internaționalistă, comunismul marxist și-a propus să depășească limitele conștiinței naționale. „Proletarii nu au o patrie”, proclamaseră părinții fondatori ai doctrinei coagulate în Manifestul Comunist. Nu aveau dreptate și internaționalismul s-a dovedit a fi un program utopic. Filosoful politic israelian Shlomo Avineri remarca pe bună dreptate că acest slogan cosmopolit a reflectat, de fapt, adevărata situație cognitivă a unei anumite clase de oameni: „nu proletarii, ci multitudinea de intelectuali evrei moderni, educați și dezrădăcinați, fără de care o mișcare revoluționară ar fi fost de negândit în Europa Centrală și de Est” (text apărut în Partisan Review în 1991 sub titlul „Reflections on Eastern Europe”). Pentru acești evrei secularizați, sionismul și bolșevismul au devenit cei doi magneți în tentativa de a rezolva aceeași problemă a identității și emancipării radicale.

În realitate, așa cum a arătat prăbușirea stângii germane de două ori în secolul XX (mai întâi în 1914, apoi odată cu preluarea puterii de către Hitler, în 1933), proletarii chiar au o patrie și sunt gata să moară pentru ea la fel de impetuos precum membrii oricărui alt grup social. În numele interesului național, largi mase au fost mobilizate și transpuse într-o isterie colectivă, revolte suicidare și războaie catastrofice. În timpul Primul Război Mondial, acel cult al la patrie et les morts (al patriei și celor morți) a fost mai mult decât o metaforă poetică: le-a oferit, de pildă, milioanelor de francezi convingerea că lupta împotriva Germaniei era o cauză sacră. În același fel, naționalismul pan-german, combinat cu un rasism pseudo-științific, a servit ca ingredient principal pentru doctrina expansiunii imperialiste a lui Adolf Hitler.

De asemenea, recursul lui Iosif Stalin la naționalismul rus și disprețul lui Hitler pentru „rasele inferioare” slave au amplificat entuziasmul Armatei Roșii și al poporului rus în lupta anti-fascistă („Marele Război Patriotic”). Potrivit principiilor sale bolșevice naționale, Stalin a articulat obiectivele de război în termenii supraviețuirii naționale și chiar și unii dintre cei mai inflexibili anti-bolșevici au strâns rândurile în spatele „micului părinte al popoarelor” pentru a apăra sfântul pământ rusesc...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG