Vladimir Tismăneanu

„Pusee antidemocratice pun țara într-o lumină nefavorabilă în afara granițelor”, afirma cândva, cu bătaie în direcția știută, cunoscutul arbitru al calmului politic, ființa renumită pentru moderație încă de pe vremea represiunilor anti-studențești din 1958–1960, omul care l-a primit pe Regele Mihai cu brațele deschise când a revenit prima oară în țară după mai bine de patru decenii de surghiun, cel care nu a avut nimic de-a face cu dezmățul pogromist al minerilor din iunie 1990, nici cu scenariile asurzitoare și aiuritoare despre teroriști, fantasme terifiante menite să ducă la blocarea revoluției și la fratricid. Yogi și comisarul se intitulează un volum de eseuri de Arthur Koestler. Îmi propun să vorbesc aici despre disident și comisar. Două arhetipuri existențiale, două modalități de confruntare a istoriei, două viziuni despre relația dintre scopuri și mijloace.

Ion Iliescu (90 de ani) și Vasile Paraschiv (1928–2011) au aparținut aceleiași generații. Au militat inițial în același partid, convinși amândoi de promisiunile sale egalitariste. Cel dintâi a rămas convins de „nobilele idealuri”, cel de-al doilea le-a denunțat drept legende menite să servească unei caste parazitare, o „nouă clasă” cum a numit-o un alt mare apostat, disidentul iugoslav Milovan Djilas.

Când Vasile Paraschiv era torturat de Securitate, Ion Iliescu ținea discursuri la Congresul Educației și Culturii Socialiste, adică al imbecilizării naționale. Când Vasile Paraschiv era declarat nebun și supus unor barbare „tratamente” aplicate de psihiatri ce-și călcau în picioare jurământul hipocratic, Ion Iliescu, membru supleant al Comitetului Executiv al CC al PCR și prim-secretar al Comitetul Județean Iași, pontifica despre „societatea socialistă multilateral dezvoltată”.

Acesta este adevărul istoric, chiar dacă Ion Iliescu a preferat tot timpul să-l învăluie în ambiguități, sofisme și jenante distorsiuni. Ar fi fost de dorit ca liderul „onorific” al stângii românești (un personaj real, un Godfather veritabil, un patriarh leninist de tip Deng Xiaoping, un militant aguerri din categoria „pură și dură”, nu un trâmbițaș de ocazie precum diverșii epigoni interșanjabili pe care i-a manevrat după cum i-a convenit și pe care, în chip cert, i-a disprețuit) să probeze curajul unei asumări a propriei biografii politice, așa cum a făcut-o în 1995 Alexandru Bârlădeanu la moartea lui Corneliu Coposu. Ar fi putut spune, asemeni veteranului economist marxist, că, membri ai aceleiași generații fiind, în noiembrie 1968, cu admirabilă demnitate, Vasile Paraschiv a ales calea cea dreaptă, în timp ce el, Ion Iliescu, în decembrie 1968 a aprobat (ori poate că a inițiat?) represiunea împotriva demonstrației studențești de Crăciun (documentele există, există și martorii). Dar nu a făcut-o și nu o va face. Cititorii acestui articol pot spune de ce...

În schimb, ni s-au servit mereu aceleași obosite clișee, aceleași exasperante născociri. Aș mai spune ceva. Îl putem compara, prin contrast, pe Vasile Paraschiv cu alte figuri cunoscute din anii dictaturii, să spunem cu menestrelul stalinismului național, Adrian Păunescu, jelit până la sațiu, când a murit, pe televiziunile remorcate și în paginile, înrudite cu acestea, ale Jurnalului Național. Dar comparația, cred eu, este mai frapantă și poate mai revelatoare cu cineva din generația sa, cu un personaj cu care găsim elemente comune până la un punct (vârsta, speranțele tinereții, năzuința spre o „lume nouă”, unele idealuri împărtășite la un moment dat). În acest sens, mi se pare important să ne gândim la aceste destine paralele: al omului revoltat Paraschiv și al obedientului aparatcic Iliescu. Priviți-le fotografiile și veți constata distanța astronomică dintre două universuri politice și axiologice. Pandantul calvarului lui Paraschiv a fost eternul zâmbet (rânjet) bolșevic al ideologului de ieri, de azi și, vai, de mâine...

Rădăcinile naționalismului contemporan sunt de găsit în zorii evului ideologic: mitul națiunii a fost creat de istorici, poeți și filosofi în era în care statele-națiune păreau a fi unități politice prin excelență. Dacă ne uităm, de pildă, la naționalismul polonez al secolului XIX, acesta a avut cu siguranță componente romantice, salvaționiste și redemptive: văduviți de stat, polonezii au prețuit viziunea idealizată a unei comunități naționale, pe care au „unificat-o” prin tradițiile eroismului, martiriului și sacrificiului. În această etapă romantică, a fi polonez era, în primul rând, o stare de spirit, nu un determinism biologic.

Mai târziu, în secolul XX, această varietate de naționalism romantic a fost din ce în ce mai asaltată de noul volkisch, un concept al națiunii înrădăcinat în legăturile etnice și ancestrale, dezvoltat mai ales de Roman Dmowski, fondatorul naționalismului modern și integral polonez. Însă mitul statutului special al Poloniei în cadrul comunității internaționale și al misiunii ei predestinate a continuat să impregneze deopotrivă practica și discursul politic, de la Piłsudski la Solidarność.

Desigur, polonezii nu sunt unici în celebrarea acestei legături speciale dintre destinul lor național și salvarea omenirii. Așa cum a formulat-o Feodor Dostoievski, naționalismul rus a avut această puternică dimensiune mesianică, strâns atașată de convingerea că o națiune are un rol predestinat în relația dintre Dumnezeu și umanitate: „Dacă o mare națiune nu crede că adevărul poate fi găsit doar în sine”, scria Dostoievski în romanul Demonii, „dacă nu crede că ea singură este aptă și destinată să se ridice și să salveze tot restul prin adevărul ei, atunci va sfârși de îndată prin a fi material etnografic și nu o mare națiune”.

Mitul naționalist își datorează capacitatea de galvanizare unui amestec special de pretenții științifice și emoționale. El provoacă accentul pus de marxism asupra unor interese umane determinate de clasă. Mitul naționalist pretinde că vorbește în numele națiunii „ca Una”, ca o totalitate transcendentă atotcuprinzătoare, că oferă motivații convingătoare pentru acțiune și nu mai puțin impresionante viziuni asupra dușmanului.

Problema care se pune este cum anume definim națiunea: liberalii pun accentul pe legăturile civice, în vreme ce militanții naționaliști se concentrează asupra purității etnice bazată pe origini comune și un presupus destin comun. Primii favorizează dialogul, toleranța și incluziunea; ceilalți sunt campionii asimilării forțate, segregării sau excluziunii celor cu descendențe diferite. Competiția dintre aceste viziuni întretaie fiecare comunitate politică și simbolizează una din cele mai tenace contradicții ale modernității.

Mai departe, nicio tabără nu este omogenă. În țările post-leniniste, putem întâlni printre naționaliștii iliberali foști comuniști, socialiști, neo-fasciști, conservatori tradiționali și populiști, toți dedicați căutării unei „a treia căi” între comunism și capitalism. Ce au în comun toate aceste grupuri? Cel mai probabil, ostilitatea lor față de valorile democratice, liberale și moderne, plus convingerea comună că indivizii ar trebui să-și abandoneze drepturile în favoarea unor interese și aspirații colectiviste.

Să ne gândim, bunăoară, la glorificarea de mai apoi a dreptei naționaliste românești interbelice și la fascinația exercitată de figuri precum filosoful Nae Ionescu, un teoretician al fascismului, sau discipolii acestuia, Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran. Evident, fiecare din acești intelectuali merită analize nuanțate, dar nimeni nu poate nega că, în anii 1930, scrierile lor au contribuit la un atac general asupra rațiunii, pluralismului, toleranței și democrației.

A expune ideile timpurii ale tuturor acestora după prăbușirea comunismului reprezintă o formă a regresie intelectuală și eșecul de a admite responsabilitatea acestor intelectuali pentru consecințele politice și morale ale opțiunilor lor filozofice. Pe de altă parte, abordarea liberală și civică a naționalismului este preferată de creștin-democrați, democrații liberali și chiar foști comuniști convertiți la valorile unei societăți deschise (cum s-a întâmplat în cazul Ungariei și, până la un punct, al Poloniei).