Rădăcinile naționalismului contemporan sunt de găsit în zorii evului ideologic: mitul națiunii a fost creat de istorici, poeți și filosofi în era în care statele-națiune păreau a fi unități politice prin excelență. Dacă ne uităm, de pildă, la naționalismul polonez al secolului XIX, acesta a avut cu siguranță componente romantice, salvaționiste și redemptive: văduviți de stat, polonezii au prețuit viziunea idealizată a unei comunități naționale, pe care au „unificat-o” prin tradițiile eroismului, martiriului și sacrificiului. În această etapă romantică, a fi polonez era, în primul rând, o stare de spirit, nu un determinism biologic.
Mai târziu, în secolul XX, această varietate de naționalism romantic a fost din ce în ce mai asaltată de noul volkisch, un concept al națiunii înrădăcinat în legăturile etnice și ancestrale, dezvoltat mai ales de Roman Dmowski, fondatorul naționalismului modern și integral polonez. Însă mitul statutului special al Poloniei în cadrul comunității internaționale și al misiunii ei predestinate a continuat să impregneze deopotrivă practica și discursul politic, de la Piłsudski la Solidarność.
Desigur, polonezii nu sunt unici în celebrarea acestei legături speciale dintre destinul lor național și salvarea omenirii. Așa cum a formulat-o Feodor Dostoievski, naționalismul rus a avut această puternică dimensiune mesianică, strâns atașată de convingerea că o națiune are un rol predestinat în relația dintre Dumnezeu și umanitate: „Dacă o mare națiune nu crede că adevărul poate fi găsit doar în sine”, scria Dostoievski în romanul Demonii, „dacă nu crede că ea singură este aptă și destinată să se ridice și să salveze tot restul prin adevărul ei, atunci va sfârși de îndată prin a fi material etnografic și nu o mare națiune”.
Mitul naționalist își datorează capacitatea de galvanizare unui amestec special de pretenții științifice și emoționale. El provoacă accentul pus de marxism asupra unor interese umane determinate de clasă. Mitul naționalist pretinde că vorbește în numele națiunii „ca Una”, ca o totalitate transcendentă atotcuprinzătoare, că oferă motivații convingătoare pentru acțiune și nu mai puțin impresionante viziuni asupra dușmanului.
Problema care se pune este cum anume definim națiunea: liberalii pun accentul pe legăturile civice, în vreme ce militanții naționaliști se concentrează asupra purității etnice bazată pe origini comune și un presupus destin comun. Primii favorizează dialogul, toleranța și incluziunea; ceilalți sunt campionii asimilării forțate, segregării sau excluziunii celor cu descendențe diferite. Competiția dintre aceste viziuni întretaie fiecare comunitate politică și simbolizează una din cele mai tenace contradicții ale modernității.
Mai departe, nicio tabără nu este omogenă. În țările post-leniniste, putem întâlni printre naționaliștii iliberali foști comuniști, socialiști, neo-fasciști, conservatori tradiționali și populiști, toți dedicați căutării unei „a treia căi” între comunism și capitalism. Ce au în comun toate aceste grupuri? Cel mai probabil, ostilitatea lor față de valorile democratice, liberale și moderne, plus convingerea comună că indivizii ar trebui să-și abandoneze drepturile în favoarea unor interese și aspirații colectiviste.
Să ne gândim, bunăoară, la glorificarea de mai apoi a dreptei naționaliste românești interbelice și la fascinația exercitată de figuri precum filosoful Nae Ionescu, un teoretician al fascismului, sau discipolii acestuia, Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran. Evident, fiecare din acești intelectuali merită analize nuanțate, dar nimeni nu poate nega că, în anii 1930, scrierile lor au contribuit la un atac general asupra rațiunii, pluralismului, toleranței și democrației.
A expune ideile timpurii ale tuturor acestora după prăbușirea comunismului reprezintă o formă a regresie intelectuală și eșecul de a admite responsabilitatea acestor intelectuali pentru consecințele politice și morale ale opțiunilor lor filozofice. Pe de altă parte, abordarea liberală și civică a naționalismului este preferată de creștin-democrați, democrații liberali și chiar foști comuniști convertiți la valorile unei societăți deschise (cum s-a întâmplat în cazul Ungariei și, până la un punct, al Poloniei).