Vladimir Tismăneanu

Rădăcinile naționalismului contemporan sunt de găsit în zorii evului ideologic: mitul națiunii a fost creat de istorici, poeți și filosofi în era în care statele-națiune păreau a fi unități politice prin excelență. Dacă ne uităm, de pildă, la naționalismul polonez al secolului XIX, acesta a avut cu siguranță componente romantice, salvaționiste și redemptive: văduviți de stat, polonezii au prețuit viziunea idealizată a unei comunități naționale, pe care au „unificat-o” prin tradițiile eroismului, martiriului și sacrificiului. În această etapă romantică, a fi polonez era, în primul rând, o stare de spirit, nu un determinism biologic.

Mai târziu, în secolul XX, această varietate de naționalism romantic a fost din ce în ce mai asaltată de noul volkisch, un concept al națiunii înrădăcinat în legăturile etnice și ancestrale, dezvoltat mai ales de Roman Dmowski, fondatorul naționalismului modern și integral polonez. Însă mitul statutului special al Poloniei în cadrul comunității internaționale și al misiunii ei predestinate a continuat să impregneze deopotrivă practica și discursul politic, de la Piłsudski la Solidarność.

Desigur, polonezii nu sunt unici în celebrarea acestei legături speciale dintre destinul lor național și salvarea omenirii. Așa cum a formulat-o Feodor Dostoievski, naționalismul rus a avut această puternică dimensiune mesianică, strâns atașată de convingerea că o națiune are un rol predestinat în relația dintre Dumnezeu și umanitate: „Dacă o mare națiune nu crede că adevărul poate fi găsit doar în sine”, scria Dostoievski în romanul Demonii, „dacă nu crede că ea singură este aptă și destinată să se ridice și să salveze tot restul prin adevărul ei, atunci va sfârși de îndată prin a fi material etnografic și nu o mare națiune”.

Mitul naționalist își datorează capacitatea de galvanizare unui amestec special de pretenții științifice și emoționale. El provoacă accentul pus de marxism asupra unor interese umane determinate de clasă. Mitul naționalist pretinde că vorbește în numele națiunii „ca Una”, ca o totalitate transcendentă atotcuprinzătoare, că oferă motivații convingătoare pentru acțiune și nu mai puțin impresionante viziuni asupra dușmanului.

Problema care se pune este cum anume definim națiunea: liberalii pun accentul pe legăturile civice, în vreme ce militanții naționaliști se concentrează asupra purității etnice bazată pe origini comune și un presupus destin comun. Primii favorizează dialogul, toleranța și incluziunea; ceilalți sunt campionii asimilării forțate, segregării sau excluziunii celor cu descendențe diferite. Competiția dintre aceste viziuni întretaie fiecare comunitate politică și simbolizează una din cele mai tenace contradicții ale modernității.

Mai departe, nicio tabără nu este omogenă. În țările post-leniniste, putem întâlni printre naționaliștii iliberali foști comuniști, socialiști, neo-fasciști, conservatori tradiționali și populiști, toți dedicați căutării unei „a treia căi” între comunism și capitalism. Ce au în comun toate aceste grupuri? Cel mai probabil, ostilitatea lor față de valorile democratice, liberale și moderne, plus convingerea comună că indivizii ar trebui să-și abandoneze drepturile în favoarea unor interese și aspirații colectiviste.

Să ne gândim, bunăoară, la glorificarea de mai apoi a dreptei naționaliste românești interbelice și la fascinația exercitată de figuri precum filosoful Nae Ionescu, un teoretician al fascismului, sau discipolii acestuia, Mircea Eliade, Constantin Noica și Emil Cioran. Evident, fiecare din acești intelectuali merită analize nuanțate, dar nimeni nu poate nega că, în anii 1930, scrierile lor au contribuit la un atac general asupra rațiunii, pluralismului, toleranței și democrației.

A expune ideile timpurii ale tuturor acestora după prăbușirea comunismului reprezintă o formă a regresie intelectuală și eșecul de a admite responsabilitatea acestor intelectuali pentru consecințele politice și morale ale opțiunilor lor filozofice. Pe de altă parte, abordarea liberală și civică a naționalismului este preferată de creștin-democrați, democrații liberali și chiar foști comuniști convertiți la valorile unei societăți deschise (cum s-a întâmplat în cazul Ungariei și, până la un punct, al Poloniei).

Mai mult de 30 de ani au trecut de la evenimentele extraordinare care au dus la prăbușirea regimurilor leniniste în Europa Centrală și de Est. Această perioadă a fost caracterizată de viziuni nobile asupra societății civile, justiției și libertății, precum și de frustrări, nevroze și crunte dezamăgiri. Lupta dintre leninismul rezidual și un emergent liberalism continuă în multe din țările fostului Bloc sovietic.

În pofida declarațiilor și procedurilor liberal democratice prevalente, multe pasiuni, viziuni și nostalgii colectiviste continuă să inspire și să mobilizeze activismul politic și ideologic. Cândva adulta anti-politică, văzută a exprima aspirațiile unei înfloritoare societăți civile, este acum aproape uitată. Dar asta nu înseamnă că idealurile lui 1989 au dispărut: ele au evoluat în practica politicii democratice normale (cu a sa adesea enervantă banalitate). Așa cum spunea Adam Michnik: „Și totuși doar democrația—având capacitatea de a se pune în discuție—are capacitatea de a corecta propriile greșeli. Dictaturile, fie ele roșii sau negre, distrug capacitatea umană de a crea; ele omoară gustul pentru viața umană și, în cele din urmă, viața însăși. Doar cenușia democrație, cu ale ei drepturi ale omului și instituții ale societății civile, poate înlocui armele cu argumentele”.

Uitându-ne la dinamicile politice, morale și culturale postcomuniste, suntem surprinși de continua tensiune dintre valorile liberale și iliberale. În multe din fostele state leniniste există influente forțe care încă se opun idealului republicanismului civic și promovează viziuni exclusive și moniste ale unor comunități politice închise (în mod cu totul ironic, asemenea poziții sunt susținute nu doar de populiștii etnocentrici și post-fasciști, ci și de unele partide postcomuniste succesoare).

În acest sens, peisajul postcomunist rămâne bântuit de spectrele ideologice anti-liberale, incluzând colectivismul tribal, naționalismul radical și populismele etnocentrice. Dezlănțuite în numele societății civile și „reîntoarcerii la Europa”, revoluțiile din 1989-1991 au eliberat pasiuni și angajamente democratice, dar și energii și resentimente izolaționiste și xenofobe (elemente pe care am încercat să le surprind și în cartea mea, Fantasmele salvării). În opinia mea, toate acestea s-au întâmplat nu în pofida moștenirilor leniniste, ci, din contră, ca urmare a integrării naționalismului în fundamentele ideologice ale comunismului, o tendință inaugurată de Stalin și urmărită cu atenție de moștenitori. Nu în zadar scria regretatul Robert C. Tucker despre „bolșevismul dreptei radicale”...

Așa cum văd eu lucrurile, principalul succesor ideologic al leninismului și principalul rival al liberalismului este naționalismul etnocentric. Niciun alt mit politic nu s-a dovedit mai rezistent și mai proteic în secolul XX ca naționalismul. Fiind o constelație comprehensivă și potențial agresivă de simboluri, emoții și idei, naționalismul poate să ofere și platforma redemptivă a eliberării unor grupuri mult timp subjugate sau umilite.

Marele dirijor american Leonard Bernstein obișnuia să spună că indiferent ce zice lumea despre muzica lui Gustav Mahler, opusul este la fel de adevărat. La fel stă treaba și cu naționalismul. Este descris adesea ca arhaic, anti-modern, tradiționalist—pe scurt, reacționar. Alte interpretări îl văd drept forța motrice a eliberării, o ideologie a emancipării colective și o sursă de mândrie umană. Indiferent de ce opinii avem în legătură cu naționalismul, prezența lui ubicuă la sfârșitul secolului trecut și începutul acestuia este indiscutabilă. Prin urmare, problema care se pune este aceea de a găsi modalități de a-l reconcilia cu agenda democratică.

Cu alte cuvinte: Cum poate îmblânzi cineva propensiunea violentă pe care un filosof gruzin, Ghia Nodia, o numea, pe bună dreptate, „miezul iliberal al etnicității”? Pot deveni simbolurile și sentimentele naționale parte a unui etos al societății civile? Sunt întrebări care m-au preocupat intens în ultimele decenii. Ele pot canaliza răspunsuri și oferi o viziune comprehensivă asupra tribulațiilor propriilor noastre vieți cetățenești...