Vladimir Tismăneanu

Mai mult de 30 de ani au trecut de la evenimentele extraordinare care au dus la prăbușirea regimurilor leniniste în Europa Centrală și de Est. Această perioadă a fost caracterizată de viziuni nobile asupra societății civile, justiției și libertății, precum și de frustrări, nevroze și crunte dezamăgiri. Lupta dintre leninismul rezidual și un emergent liberalism continuă în multe din țările fostului Bloc sovietic.

În pofida declarațiilor și procedurilor liberal democratice prevalente, multe pasiuni, viziuni și nostalgii colectiviste continuă să inspire și să mobilizeze activismul politic și ideologic. Cândva adulta anti-politică, văzută a exprima aspirațiile unei înfloritoare societăți civile, este acum aproape uitată. Dar asta nu înseamnă că idealurile lui 1989 au dispărut: ele au evoluat în practica politicii democratice normale (cu a sa adesea enervantă banalitate). Așa cum spunea Adam Michnik: „Și totuși doar democrația—având capacitatea de a se pune în discuție—are capacitatea de a corecta propriile greșeli. Dictaturile, fie ele roșii sau negre, distrug capacitatea umană de a crea; ele omoară gustul pentru viața umană și, în cele din urmă, viața însăși. Doar cenușia democrație, cu ale ei drepturi ale omului și instituții ale societății civile, poate înlocui armele cu argumentele”.

Uitându-ne la dinamicile politice, morale și culturale postcomuniste, suntem surprinși de continua tensiune dintre valorile liberale și iliberale. În multe din fostele state leniniste există influente forțe care încă se opun idealului republicanismului civic și promovează viziuni exclusive și moniste ale unor comunități politice închise (în mod cu totul ironic, asemenea poziții sunt susținute nu doar de populiștii etnocentrici și post-fasciști, ci și de unele partide postcomuniste succesoare).

În acest sens, peisajul postcomunist rămâne bântuit de spectrele ideologice anti-liberale, incluzând colectivismul tribal, naționalismul radical și populismele etnocentrice. Dezlănțuite în numele societății civile și „reîntoarcerii la Europa”, revoluțiile din 1989-1991 au eliberat pasiuni și angajamente democratice, dar și energii și resentimente izolaționiste și xenofobe (elemente pe care am încercat să le surprind și în cartea mea, Fantasmele salvării). În opinia mea, toate acestea s-au întâmplat nu în pofida moștenirilor leniniste, ci, din contră, ca urmare a integrării naționalismului în fundamentele ideologice ale comunismului, o tendință inaugurată de Stalin și urmărită cu atenție de moștenitori. Nu în zadar scria regretatul Robert C. Tucker despre „bolșevismul dreptei radicale”...

Așa cum văd eu lucrurile, principalul succesor ideologic al leninismului și principalul rival al liberalismului este naționalismul etnocentric. Niciun alt mit politic nu s-a dovedit mai rezistent și mai proteic în secolul XX ca naționalismul. Fiind o constelație comprehensivă și potențial agresivă de simboluri, emoții și idei, naționalismul poate să ofere și platforma redemptivă a eliberării unor grupuri mult timp subjugate sau umilite.

Marele dirijor american Leonard Bernstein obișnuia să spună că indiferent ce zice lumea despre muzica lui Gustav Mahler, opusul este la fel de adevărat. La fel stă treaba și cu naționalismul. Este descris adesea ca arhaic, anti-modern, tradiționalist—pe scurt, reacționar. Alte interpretări îl văd drept forța motrice a eliberării, o ideologie a emancipării colective și o sursă de mândrie umană. Indiferent de ce opinii avem în legătură cu naționalismul, prezența lui ubicuă la sfârșitul secolului trecut și începutul acestuia este indiscutabilă. Prin urmare, problema care se pune este aceea de a găsi modalități de a-l reconcilia cu agenda democratică.

Cu alte cuvinte: Cum poate îmblânzi cineva propensiunea violentă pe care un filosof gruzin, Ghia Nodia, o numea, pe bună dreptate, „miezul iliberal al etnicității”? Pot deveni simbolurile și sentimentele naționale parte a unui etos al societății civile? Sunt întrebări care m-au preocupat intens în ultimele decenii. Ele pot canaliza răspunsuri și oferi o viziune comprehensivă asupra tribulațiilor propriilor noastre vieți cetățenești...

O nostalgie încrustată în fiecare fibră a memoriei lor, dar și a noastră, a celor care refuzăm amnezia.

Ce rămâne din visurile generațiilor călcate în picioare, măcinate în malaxorul dialecticii revoluționar-utopice? Ce rămâne din ceea ce s-a pretins a fi soluția la toate injustițiile acestei lumi? Cum a fost posibilă marea demență a secolului al XX-lea? Care este de ce-ul a ceea ce numim, în lipsa unui termen mai adecvat, totalitarism? Ce rol a jucat ideologia, substratul ascuns, în fond mistic, al propagandei care a generat entuziasme.

A fost cumva nevoie de aceste lucruri? Cum se pot vindeca aceste răni? Cum s-a putut ca brigandul Djugașvili, înrudit prin atâtea fire secrete cu pictorul ratat Shickelgruber, să înlăture, cu cinism și perfidie, pe toți cei care fuseseră alături de Lenin în lupta pentru ceea ce fondatorul bolșevismului își închipuise a fi remediul împotriva barbariei? În fond, „ce-l mâna pe el în luptă”? Nu a fost de vină nici sufletul slav, nici lașitatea ființei umane, ci un proiect ideologic inspirat de cultul partidului unic, presupusa încarnare a „voinței generale”.

Escatologia marxistă și-a găsit pe teritoriul Rusiei un teritoriu neașteptat de exercițiu al axiomelor sale apocaliptice. Se vor fi înfiorat menșevicii—printre primii care au notat afinitățile dintre stalinism și nazism—, însă faptul rămâne: religia seculară, mitul mesianic al proletariatului ca grup, clasă, cum vreți să-i spuneți, s-a logodit cu cultul organizației secrete, cu exaltarea nihilistă a terorii, cu ceea ce Thomas Mann numea extazul demonismului. Totul a plecat dintr-un hybris al reconstrucției absolute și totale a condiției umane. Fascismul și comunismul pretindeau că salvează civilizația. Se opuneau unei tendințe pe care o identificau drept degenerarea lumii burgheze. Se voiau răspunsuri la organizarea scandaloasă a realității. Negau, cu febră demolatoare, „Sistemul”. O ură mistuitoare, necruțătoare în raport cu universul meschin, filistin, mercantil al unui capitalism decrepit.

Hegel nu a fost un precursor al fascismului. În niciun caz al nazismului. Și totuși, nu fără motiv, Isaiah Berlin îl număra printre inamicii libertății. Tot astfel îl identifică și Karl Popper în a sa Societate deschisă și inamicii săi. Pe de altă parte, Herbert Marcuse își încheia cartea Rațiune și revoluție citându-l pe Carl Schmitt, unul dintre gânditorii influenți ai celui de-Al Treilea Reich: „În ziua când Hitler a luat puterea, se putea spune că Hegel a murit”. La conferință la care am participat la Potsdam, Eric Hobsbawm ne-a spus că nu crede de fapt în valoarea comparației dintre cele două sisteme ideocratice. A insistat asupra momentului antifascist și a semnificației Războiului Civil spaniol. Mi se părea atunci, el, marele istoric, ostaticul unei perspective anacronice.

Îmi amintesc de o seară petrecută cu Alexandru Ivasiuc și soția sa, Tita Chiper, la ei acasă, pe strada Pictor Iscovescu. Alec ne-a citit dintr-o povestire care nu știu să fi fost publicată vreodată. Era, cred, în 1977. Tema: o recepție la o ambasadă vestică din Moscova, în timpul Marii Terori. Printre invitați: figuri de seamă ale nomenclaturii staliniste, vechi bolșevici care își așteptau înfrigurați arestarea și previzibila condamnare la moarte drept „dușmani ai poporului”. Un ambasador occidental îl întreabă pe unul dintre oaspeți dacă este interesat să participe la o partidă de vânătoare. Răspunsul sec al demnitarului bolșevic (citez, desigur, din memorie): „În acest veac, pe noi nu ne interesează vânătoarea clasică, ci aceea de oameni”.

Renunțarea orgolioasă la distincțiile dintre bine și rău, confuzia între social și alte planuri (lupta claselor sau cea a „raselor”). Ficțiuni ideologice care au permis substituirea umanității prin abstracții găunoase, justificate prin devotamentul pentru o invincibilă, perfectă „algebră a revoluției”. Citiți ultimele scrisori din închisoare ale lui Buharin ori „confesiunile” din marile procese moscovite, precum și cele ale unor Rajk sau Slánský: mărturii ale disponibilității sacrificiului definitiv pe altarul „Cauzei” sacralizate.

Deținuții lui Stalin au creat un folclor formidabil. Îmi amintesc că am ascultat cândva unul dintre cântecele Gulagului, interpretat de Dina Verny, celebra galeristă pariziană, fostul model al lui Maillol. „Tovarășe Stalin, sunteți un mare savant/Iar eu sunt doar un simplu zek sovietic”. Zek era echivalentul sovietic al deținutului din lagărele naziste. KZ–Gulag, relație cumplită, nume al agoniilor morale și politice ale secolului ideologiilor asasine. Ivan Denisovici, Margarete Buber-Neumann, Milena Jesenská, victimele de la Pitești, Primo Levi: nu vreau să șterg distincțiile, însă comparația se impune irezistibil. Ideologii neîndoios diferite, consecințe în fond identice.