Vladimir Tismăneanu

Mă voi referi în cele ce urmează la un volum consacrat perioadei petrecute în România de membrii guvernului legal maghiar condus de Imre Nagy (1896–1958), după înfrângerea revoluției din 1956. Este vorba de o carte apărută la editura Polirom la sfârșitul anului 2004, menționându-l ca autor pe Nagy și purtând titlul Însemnări de la Snagov. Lucrarea, îngrijită de Ileana Ioanid, care semnează și un substanțial studiu introductiv, cuprinde un lung document redactat de Nagy în timpul așa-zisului azil politic de la Snagov, în fapt o perioadă în care liderul maghiar, anatemizat de Moscova și de oamenii ei drept „trădător al socialismului”, era ostaticul PMR, deci al Securității române. Sinistra instituție lucra direct cu patronii săi sovietici. Nagy și soția sa se aflau într-o izolare completă. Le era interzis orice contact cu ceilalți demnitari maghiari, deși vilele în care erau deținuți erau învecinate. Singurii care aveau dreptul să-l viziteze pe Nagy erau Valter Roman, Nicolae Goldberger, Iosif Ardeleanu, doctorul Francisc Koepich și unii emisari ai Securității.

Toți erau ilegaliști transilvăneni, vorbitori de limbă maghiară. Misiunea lor, și în special a lui Roman, pe atunci director al Editurii Politice, care se cunoștea cu Nagy de la Moscova din anii războiului, era să obțină de la acesta repudierea liniei politice a guvernului democrat, răsturnat prin violență, în urma intervenției sovietice, pe data de 4 noiembrie 1956. Deși extenuat psihic, conștient de capitulările și trădările atâtor foști amici, Nagy s-a menținut consecvent pe poziția că evenimentele din Ungaria nu au fost o contrarevoluție, ci o revoluție veritabilă, menită să restaureze independența țării și suveranitatea politică a poporului.

Textul scris de Nagy, tulburător prin demnitatea și luciditatea dovedite de acest erou al luptei antitotalitare, analizează lupta dintre ceea ce el definea drept cele două tendințe din mișcarea comunistă mondială. Biografia politică a lui Nagy, examinată minuțios de Ileana Ioanid, nu trebuie idealizată. A fost multă vreme un comunist convins, a colaborat cu sovieticii, inclusiv cu NKVD-ul în anii ’30, când se afla ca emigrant politic la Moscova. În egală măsură, destinul său semnifică tocmai faptul că există învățare politică și că nimeni nu este definitiv plasat într-o formulă dată.

Pentru Nagy, adevărații contrarevoluționari au fost birocrații staliniști, responsabili pentru nenumărate crime împotriva poporului maghiar. Clica Rákosi–Gerő–Farkas– Révai s-a făcut vinovată de starea de imensă nemulțumire populară care a explodat în octombrie 1956. „Cine va trăi, va vedea”—aceasta a fost convingerea lui Nagy când a scris notele de la Snagov. Deloc surprinzător, Nagy avea să fie predat de regimul Dej poliției secrete sovietice. O înscenare judiciară la Budapesta îl condamna la moarte, împreună cu câțiva dintre cei mai apropiați colaboratori.

Nagy nutrește în aceste însemnări scrise cu sentimentul apropiatului sfârșit un dispreț nemăsurat pentru Kádár și protectorii săi sovietici. Afirma cu tărie că în interpretarea revoluției maghiare se ciocnesc două concepții: (a) „de a îneca în sânge prin forță armată... toate mișcările populare care trebuie să fie calificate drept contrarevoluționare” și (b) mișcarea uriașă de masă și de luptă împotriva tiraniei staliniste. Pentru Nagy, destalinizarea devenise un imperativ vital. A știut ce face și s-a angajat pe acel drum fără ezitări.

Știm ce s-a întâmplat atunci în România: panica nomenclaturii, mișcări studențești zdrobite, promisiuni demagogice menite să creeze impresia unei deschideri, în fapt prologul marilor represiuni din lunile următoare. Multe conturi au fost reglate abia în 1958. Comuniștii români descoperiseră metoda prin care să-și mențină puterea: l-au convins pe Hrușciov de devotamentul lor absolut, reușind apoi să-și consolideze puterea prin abila utilizare a unei linii ce se pretindea națională.

Nagy a crezut că socialismul poate fi reconciliat cu democrația pluralistă. Sub presiunea mișcării revoluționare spontane, a înțeles imposibilitatea unor reforme democratice radicale într-un sistem totalitar. A ales partea adevărului împotriva minciunii. Știa că se află sub supraveghere continuă, însă s-a comportat, chiar și în acea insuportabilă detenție de la Snagov, ca un om liber. Așa îi vorbea lui Roman, așa le scria liderilor iugoslavi, sovietici, polonezi. De partea lui s-au situat intelectuali de prim rang, scriitori, artiști, filosofi, între care Gyula Háy și Georg Lukács.

De altfel, marxistul critic Háy fusese cel care, în octombrie 1956, publicase un pamflet nemuritor împotriva „tovarășului Kucsera”, nume generic pentru birocrații servili ai dictaturii rákosiste. Revoluția maghiară a fost pentru ei momentul de spaimă totală, când tot ce obținuseră se evaporase subit. Au respirat ușurați, toți acești staliniști, când Nagy a fost executat. Recomand această carte tuturor celor care vor să înțeleagă tragica istorie a Europei de Est în veacul al XX-lea.

Au trecut mai bine de trei decenii de la avalanșa de evenimente care au dus la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est și Centrală. În analiza acestei perioade, trebuie mereu să ne amintim de unde s-a plecat. Revoluțiile din 1989 au pus capăt experimentelor de inginerie socială inspirate de utopia leninistă și au permis renașterea forțelor democratice, a economiei de piață și a societății civile. Deceniile care s-au scurs au fost marcate, deopotrivă, de nobile vise de justiție și egalitate, pe de-o parte, ca și de frustrări, nevroze și dureroase dezamăgiri, pe de alta.

Alegeri libere și oneste au avut loc în multe dintre aceste țări, însă rezultatele lor nu au fost întotdeauna de natură să împlinească dezideratele forțelor anticomuniste. Militantismul civic, atât de puternic la începutul anilor ’90, și-a pierdut enorm din forța de mobilizare.

Pe linie pozitivă, suveranitatea populară a înlocuit monopolul puterii exercitat de autoproclamate „avangarde proletare”. Monismul ideologic al leninismului s-a destrămat. Imperfectă, desigur, domnia statului de drept se face simțită în viața cotidiană a acestor societăți (cu regretabile derapaje în Ungaria lui Viktor Orbán). Deși formele și retorica democratică sunt prezente, substanța valorilor democratice și dezvoltarea unei culturi politice întemeiată pe încredere și toleranță sunt încă puse sub semnul întrebării. Să nu uităm, libertatea este întotdeauna și libertatea forțelor ostile democrației.

Peisajul postcomunist este încă bântuit de fantome ideologice premoderne—colectivismul tribal, fundamentalismul clerical și populismul etnocentric. Cinismul și disprețul pentru intelectuali sunt omniprezente. Deși memoria istorică este necontenit invocată în dezbaterile publice, narațiuni bazate pe autocompătimire și autoglorificare continuă să fie prezente, adeseori în detrimentul unei scrutări lucide a trecutului. Iar mult aclamata privatizare s-a dovedit prea adesea un paravan pentru jefuirea resurselor economice de către elite mai mult sau mai puțin regenerate.

Justificata dorință de asumare a trecutului (comunist și precomunist) a deraiat în nu puține cazuri în demagogie și noi forme de maniheism istoric. Cu alte cuvinte, arena postcomunistă este una a confuziei și incertitudinilor în care se confruntă forțe democratice cu cele care detestă pluralismul. Nu este cazul să ne dedăm la inutile și sterile lamentații. Toate aceste evoluții sunt cât se poate de firești, mai cu seamă dacă ne gândim la imensa corupție ce a caracterizat ultimul stadiu al comunismului. Sfârșitul iluziilor este cât se poate de normal pentru o perioadă postrevoluționară.

Din perspectivă istorică, după fiecare convulsie socială majoră, sentimentelor de euforie le iau locul stări de spirit deprimate și obsesii legate de trădări și capitulări. Aici este miezul chestiunii: în unele state postcomuniste, constituția libertății ca sinteză între legalitate și legitimitate s-a întrupat credibil în noile structuri politic-instituționale. În altele, din păcate, acest nou contract social a fost în chip continuu subminat de jocul pasiunilor necontrolate și de capacitatea de repliere a fostelor oligarhii nomenclaturiste. Corupția pare să fie o maladie ce afectează toate aceste state, în grade diferite, desigur.

Pornind de la experiența Europei de Răsărit și Centrale, politologii au sugerat cel puțin două modele de tranziție dinspre autoritarismul leninist către ceea ce Karl R. Popper numea „societate deschisă”. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că tranzițiile ar fi succese depline în unele țări (flancul nordic) și eșecuri absolute în altele (zona sud-estică). Nicio tranziție nu a fost pe deplin netedă și ușoară, însă nu se poate nega faptul că au existat distincții semnificative în termeni de viteză, orientare și voință politică democratică între, să spunem, Republica Cehă și România (mai ales cea de dinainte de alegerile din noiembrie 1996).

Toate aceste diferențe și decalaje nu trebuie însă nicicum absolutizate. Moștenirile culturale, fără îndoială importante, nu trebuie „esențializate” pentru construirea unor presupuse fatalități istorice. Culturile politice se află în evoluție, iar rolul elitelor politice și economice este tocmai de a sfida clișeele paralizante. Este limpede că viitorul ne rezervă încă multe surprize și că noile democrații mai au încă multe primejdii de confruntat în drumul către construirea unor societăți civile viabile și a unor economii prospere. Oricare ar fi acele trăsături ale noilor societăți care l-au făcut pe Václav Havel să vorbească despre un „coșmar postcomunist”, un lucru este cert: vremurile unanimității înregimentate și ale acceptării forțate a conceptului oficial de fericire umană sunt definitiv sfârșite.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.