Vladimir Tismăneanu

Fanatic și intolerant, comunismul românesc a reprezentat o agresiune sistematică împotriva libertății umane.

O carte apărută în 2004 la Polirom oferă și azi o excelentă radiografie a ultimilor ani ai perioadei ceaușiste din istoria comunismului românesc. Este vorba de volumul O lume dispărută— Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici. Autorii celor patru incursiuni autobiografice sunt Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir, intelectuali remarcabili care reușesc să racordeze registrul propriei memorii la o perspectivă profundă asupra totalitarismului maniacal al „epocii de aur”. Mă bucur ori de câte ori am ocazia să semnalez acest volum și să-l recomand călduros tuturor celor care vor să priceapă dimensiunea halucinantă a Răului în acei ani, dar și mecanismele supraviețuirii morale și psihologice.

În aceste rânduri voi relua câteva idei din scenariul filmului Condamnați la fericire—Experimentul comunist în România. Filmul, scris și prezentat de mine, a fost regizat de Dinu Tănase și difuzat în 1992. Scenariul a apărut în 1991 la Brașov sub egida revistei Astra.

Reiau așadar ideile din ultima parte a volumului Condamnați la fericire. Analizam în textul meu construcția scenariului socialismului dinastic, mai cu seamă după 1977. Cutremurul a fost o șansă pentru Ceaușescu să-și fortifice dictatura personală și să pornească acțiunile distructive împotriva centrului istoric al Capitalei. Scenariul dinastic era legat nu numai de poziția Elenei ca real număr doi în partid și stat, dar și prin propulsarea lui Nicu întâi în fruntea UTC-ului, apoi ca prim-secretar la județul Sibiu și membru supleant al Comitetului Executiv. Românii erau sistematic înfometați în numele teoriilor lui Ceaușescu despre alimentația rațională a populației.

Ceremoniile cultului personalității deveneau tot mai mult ceremonii funebre. Pe măsură ce regimul își mărturisea caracterul aberant, totalmente irațional, se intensificau acțiunile de opoziție. Trebuie menționate cazurile unor intelectuali protestatari precum Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea, Dan Petrescu, Mihai Botez, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Radu Filipescu. Să nu-l uităm pe Vasile Paraschiv, cel care a înfruntat sistemul în numele dreptului la sindicate libere. Țin să-i amintesc și pe intelectualii din Iași apropiați de Dan Petrescu: Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Al. Călinescu, Luca Pițu, Sorin Antohi.

Direcția reformistă este însă absentă în partid. Abia cu „Scrisoarea celor șase” se va întâmpla ceva important în nomenclatură, însă este simptomatic că niciun aparatcik din mai tânăra generație nu a semnat-o. În același timp, chiar la nivel de mase, se trece pragul răbdării și se produc revolte spontane împotriva terorii economice și politice.

De la mișcarea Goma și greva minerilor din Valea Jiului din 1977 până la revolta anticomunistă a muncitorilor din Brașov de la 15 noiembrie 1987 au fost traversați zece ani de coșmar, dar și de deșteptare. Partidul fusese anihilat ca organism viu (atâta cât putea fi el) și devenise cutia de rezonanță a exclamațiilor isterice ale unui despot mereu mai panicat. Venirea la putere în 1985 a lui Mihail Gorbaciov, strategiile cunoscute sub numele de glasnost și perestroika, deci măsurile de liberalizare și noua ofensivă antistalinistă, l-au exasperat pe Ceaușescu. Propaganda oficială abundă în atacuri împotriva „deviației de dreapta” din mișcarea comunistă internațională.

Același Ceaușescu care condamnase invazia Cehoslovaciei în 1968 propunea în 1989 acțiuni militare împotriva relegalizării sindicatului liber Solidaritatea în Polonia. „Scrisoarea celor șase” era de fapt ecoul în România al schimbărilor petrecute în URSS și în alte state ale Tratatului de la Varșovia. Ce conta era faptul că acei șase vorbeau din interiorul sistemului leninist. Cei șase, ca și amicii lor mai puțin vizibili precum Ion Iliescu și Marțian Dan, nu urmăreau schimbarea sistemului, ci doar liberalizarea sa. După căderea zidului Berlinului, eliberarea Pragăi și debarcarea lui Jivkov, Ceaușescu devenise în chip clar un anacronism istoric. În cartea mea Stalinism pentru eternitate mi-am propus să fac autopsia cadavrului acelui partid care l-a făcut posibil pe Ceaușescu.

În martie 1985, Mihail Gorbaciov i-a succedat obscurului Konstantin Cernenko ca secretar general al CC al PCUS. Nu era limpede atunci că relativ tânărul aparatcik va fi cel care va declanșa un val reformator ale cărui efecte vor fi prăbușirea blocului sovietic și dispariția URSS. Printre primii care au anunțat posibila orientare înnoitoare a lui Gorbaciov a fost Zdeněk Mlynář, fostul ideolog al Primăverii de la Praga, într-un articol publicat în L’Unita (Mlynář se afla în exil în Austria). Pe măsură ce Gorbaciov se angaja tot mai hotărât în direcția antistalinistă, devenea clar că sistemul intrase în faza ultimă a maladiei sale. Se întețea conflictul dintre reformatori și conservatori, iar societatea civilă devenea o forță majoră a schimbării. Prindeau ființă mii și mii de grupuri informale, preocupate de recuperarea memoriei și doritoare să afirme drepturile omului.

Acum, Uniunea Sovietică a sucombat, utopia leninistă a eșuat lamentabil și nu puțini militanți ai stângii recunosc anacronismul postulatelor bolșevice. În același timp, unele chestiuni nu și-au pierdut întru totul relevanța: Mai are socialismul un viitor în pofida moștenirilor terifiante ale sovietismului? Pot fi democrația și socialismul reconciliate în numele principiilor universale ale justiției sociale? Acestea au fost principalele probleme dezbătute în 1968 sub semnul acelei năzuințe către „socialismul cu chip uman” cunoscută drept Primăvara de la Praga. Programul de Acțiune al Partidului Comunist din Cehoslovacia adoptat în aprilie 1968 a fost un document care i-a exasperat pe liderii sovietici din epocă și pe aliații lor din Tratatul de la Varșovia. Multe dintre ideile acestui document au fost ulterior îmbrățișate de Gorbaciov, după ce a ajuns în fruntea PCUS. Ceea ce nici Programul cehoslovac, nici liderul sovietic nu acceptau era necesitatea vitală a pluralismului, inclusiv competiția liberă a partidelor politice.

Gorbaciov și-a dat demisia din PCUS după puciul avortat din august 1991, finalmente pierzându-și poziția de președinte al URSS odată cu decesul Uniunii. Chiar și după acest moment crucial, Gorbaciov a continuat să nutrească iluzii în ceea ce privește posibilitatea transformării leninismului într-un sistem democratic. Atașat ideilor lui Nikolai Buharin privind posibilitatea unui „bolșevism democratic”, Gorbaciov rămâne convins că a existat o tendință „liberală”, anti-autoritară în scrierile târzii ale lui Lenin și că a fost vina lui Stalin de a fi trădat această potențialitate, construind un monstruos sistem totalitar. Evident, există mai mult decât o dimensiune în moștenirea lui Lenin, ceea ce nu înseamnă că Stalin a inventat un nou sistem. Toate instituțiile utilizate de către Stalin spre a fortifica totalitarismul existau sub Lenin (inclusiv Gulagul în stadiu embrionar).

Cariera lui Gorbaciov s-a desfășurat în universul cenușiu al aparatului politic. În scrierile sale, inclusiv cele mai recente, orizontul teoretic al lui Gorbaciov este îngust, chiar banal. Se complace în generalizări insipide despre „dreptul la libertatea opțiunii individuale” și „complexitățile unei lumi a interdependențelor”, însă dovedește prea puțină cunoaștere a tradiției disidente. Pe scurt, continuă să gândească și să vorbească în limba de lemn. Nu se îndoiește că reformele de la vârf erau calea regală a transformării sistemice. Poate că lucrurile să fi stat astfel în URSS, însă experiența poloneză vorbește despre rolul fundamental al societății civile, deci al mișcărilor independente de la baza societății în distrugerea despotismului leninist. Consideră că ar fi trebuit să fie mai categoric în opoziția față de forțele dogmatice, însă crede în continuare că reformele trebuiau să fie introduse prin partid, nu împotriva acestuia. Aici aflăm marea distincție între Gorbaciov și adversarul său, Boris Elțîn: acesta din urmă a știut, mai ales după 1989, că partidul leninist devenise principala forță a reacțiunii conservatoare neobolșevice.

Un Imre Nagy a constatat prăpastia dintre promisiunea marxismului originar și realitățile cumplite ale sovietismului. Tocmai această discrepanță șocantă făcea ruptura cu partidul de tip leninist, exclusivist și intolerant, un imperativ moral, iar Nagy și camarazii săi au avut curajul de a opera această despărțire. Nu fără un amar sentiment al înfrângerii finale a crezului leninist, Gorbaciov admite în zilele noastre că a existat ceva putred în chiar ideologia inițială, respectiv cultul bolșevic al violenței revoluționare și disprețul pentru legalitate.

Aceasta este lecția ce poate fi extrasă din experiența bolșevismului: faptul că niciun țel, oricât de generos formulat, nu poate justifica mijloace inumane și că sacralizarea scopului și repudierea moralității tradiționale au fost cauzele fundamentale ale catastroficului eșec al tuturor eforturilor de a construi utopia societății fără clase. În egală măsură, trebuie recunoscut că reformele gorbacioviste—perestroika, glasnost, renunțarea la doctrina Brejnev a „suveranității limitate”—au fost un catalizator pentru mobilizarea mișcărilor civice care au dus la prăbușirea sistemului.