Vladimir Tismăneanu

În martie 1985, Mihail Gorbaciov i-a succedat obscurului Konstantin Cernenko ca secretar general al CC al PCUS. Nu era limpede atunci că relativ tânărul aparatcik va fi cel care va declanșa un val reformator ale cărui efecte vor fi prăbușirea blocului sovietic și dispariția URSS. Printre primii care au anunțat posibila orientare înnoitoare a lui Gorbaciov a fost Zdeněk Mlynář, fostul ideolog al Primăverii de la Praga, într-un articol publicat în L’Unita (Mlynář se afla în exil în Austria). Pe măsură ce Gorbaciov se angaja tot mai hotărât în direcția antistalinistă, devenea clar că sistemul intrase în faza ultimă a maladiei sale. Se întețea conflictul dintre reformatori și conservatori, iar societatea civilă devenea o forță majoră a schimbării. Prindeau ființă mii și mii de grupuri informale, preocupate de recuperarea memoriei și doritoare să afirme drepturile omului.

Acum, Uniunea Sovietică a sucombat, utopia leninistă a eșuat lamentabil și nu puțini militanți ai stângii recunosc anacronismul postulatelor bolșevice. În același timp, unele chestiuni nu și-au pierdut întru totul relevanța: Mai are socialismul un viitor în pofida moștenirilor terifiante ale sovietismului? Pot fi democrația și socialismul reconciliate în numele principiilor universale ale justiției sociale? Acestea au fost principalele probleme dezbătute în 1968 sub semnul acelei năzuințe către „socialismul cu chip uman” cunoscută drept Primăvara de la Praga. Programul de Acțiune al Partidului Comunist din Cehoslovacia adoptat în aprilie 1968 a fost un document care i-a exasperat pe liderii sovietici din epocă și pe aliații lor din Tratatul de la Varșovia. Multe dintre ideile acestui document au fost ulterior îmbrățișate de Gorbaciov, după ce a ajuns în fruntea PCUS. Ceea ce nici Programul cehoslovac, nici liderul sovietic nu acceptau era necesitatea vitală a pluralismului, inclusiv competiția liberă a partidelor politice.

Gorbaciov și-a dat demisia din PCUS după puciul avortat din august 1991, finalmente pierzându-și poziția de președinte al URSS odată cu decesul Uniunii. Chiar și după acest moment crucial, Gorbaciov a continuat să nutrească iluzii în ceea ce privește posibilitatea transformării leninismului într-un sistem democratic. Atașat ideilor lui Nikolai Buharin privind posibilitatea unui „bolșevism democratic”, Gorbaciov rămâne convins că a existat o tendință „liberală”, anti-autoritară în scrierile târzii ale lui Lenin și că a fost vina lui Stalin de a fi trădat această potențialitate, construind un monstruos sistem totalitar. Evident, există mai mult decât o dimensiune în moștenirea lui Lenin, ceea ce nu înseamnă că Stalin a inventat un nou sistem. Toate instituțiile utilizate de către Stalin spre a fortifica totalitarismul existau sub Lenin (inclusiv Gulagul în stadiu embrionar).

Cariera lui Gorbaciov s-a desfășurat în universul cenușiu al aparatului politic. În scrierile sale, inclusiv cele mai recente, orizontul teoretic al lui Gorbaciov este îngust, chiar banal. Se complace în generalizări insipide despre „dreptul la libertatea opțiunii individuale” și „complexitățile unei lumi a interdependențelor”, însă dovedește prea puțină cunoaștere a tradiției disidente. Pe scurt, continuă să gândească și să vorbească în limba de lemn. Nu se îndoiește că reformele de la vârf erau calea regală a transformării sistemice. Poate că lucrurile să fi stat astfel în URSS, însă experiența poloneză vorbește despre rolul fundamental al societății civile, deci al mișcărilor independente de la baza societății în distrugerea despotismului leninist. Consideră că ar fi trebuit să fie mai categoric în opoziția față de forțele dogmatice, însă crede în continuare că reformele trebuiau să fie introduse prin partid, nu împotriva acestuia. Aici aflăm marea distincție între Gorbaciov și adversarul său, Boris Elțîn: acesta din urmă a știut, mai ales după 1989, că partidul leninist devenise principala forță a reacțiunii conservatoare neobolșevice.

Un Imre Nagy a constatat prăpastia dintre promisiunea marxismului originar și realitățile cumplite ale sovietismului. Tocmai această discrepanță șocantă făcea ruptura cu partidul de tip leninist, exclusivist și intolerant, un imperativ moral, iar Nagy și camarazii săi au avut curajul de a opera această despărțire. Nu fără un amar sentiment al înfrângerii finale a crezului leninist, Gorbaciov admite în zilele noastre că a existat ceva putred în chiar ideologia inițială, respectiv cultul bolșevic al violenței revoluționare și disprețul pentru legalitate.

Aceasta este lecția ce poate fi extrasă din experiența bolșevismului: faptul că niciun țel, oricât de generos formulat, nu poate justifica mijloace inumane și că sacralizarea scopului și repudierea moralității tradiționale au fost cauzele fundamentale ale catastroficului eșec al tuturor eforturilor de a construi utopia societății fără clase. În egală măsură, trebuie recunoscut că reformele gorbacioviste—perestroika, glasnost, renunțarea la doctrina Brejnev a „suveranității limitate”—au fost un catalizator pentru mobilizarea mișcărilor civice care au dus la prăbușirea sistemului.

Mă voi referi în cele ce urmează la un volum consacrat perioadei petrecute în România de membrii guvernului legal maghiar condus de Imre Nagy (1896–1958), după înfrângerea revoluției din 1956. Este vorba de o carte apărută la editura Polirom la sfârșitul anului 2004, menționându-l ca autor pe Nagy și purtând titlul Însemnări de la Snagov. Lucrarea, îngrijită de Ileana Ioanid, care semnează și un substanțial studiu introductiv, cuprinde un lung document redactat de Nagy în timpul așa-zisului azil politic de la Snagov, în fapt o perioadă în care liderul maghiar, anatemizat de Moscova și de oamenii ei drept „trădător al socialismului”, era ostaticul PMR, deci al Securității române. Sinistra instituție lucra direct cu patronii săi sovietici. Nagy și soția sa se aflau într-o izolare completă. Le era interzis orice contact cu ceilalți demnitari maghiari, deși vilele în care erau deținuți erau învecinate. Singurii care aveau dreptul să-l viziteze pe Nagy erau Valter Roman, Nicolae Goldberger, Iosif Ardeleanu, doctorul Francisc Koepich și unii emisari ai Securității.

Toți erau ilegaliști transilvăneni, vorbitori de limbă maghiară. Misiunea lor, și în special a lui Roman, pe atunci director al Editurii Politice, care se cunoștea cu Nagy de la Moscova din anii războiului, era să obțină de la acesta repudierea liniei politice a guvernului democrat, răsturnat prin violență, în urma intervenției sovietice, pe data de 4 noiembrie 1956. Deși extenuat psihic, conștient de capitulările și trădările atâtor foști amici, Nagy s-a menținut consecvent pe poziția că evenimentele din Ungaria nu au fost o contrarevoluție, ci o revoluție veritabilă, menită să restaureze independența țării și suveranitatea politică a poporului.

Textul scris de Nagy, tulburător prin demnitatea și luciditatea dovedite de acest erou al luptei antitotalitare, analizează lupta dintre ceea ce el definea drept cele două tendințe din mișcarea comunistă mondială. Biografia politică a lui Nagy, examinată minuțios de Ileana Ioanid, nu trebuie idealizată. A fost multă vreme un comunist convins, a colaborat cu sovieticii, inclusiv cu NKVD-ul în anii ’30, când se afla ca emigrant politic la Moscova. În egală măsură, destinul său semnifică tocmai faptul că există învățare politică și că nimeni nu este definitiv plasat într-o formulă dată.

Pentru Nagy, adevărații contrarevoluționari au fost birocrații staliniști, responsabili pentru nenumărate crime împotriva poporului maghiar. Clica Rákosi–Gerő–Farkas– Révai s-a făcut vinovată de starea de imensă nemulțumire populară care a explodat în octombrie 1956. „Cine va trăi, va vedea”—aceasta a fost convingerea lui Nagy când a scris notele de la Snagov. Deloc surprinzător, Nagy avea să fie predat de regimul Dej poliției secrete sovietice. O înscenare judiciară la Budapesta îl condamna la moarte, împreună cu câțiva dintre cei mai apropiați colaboratori.

Nagy nutrește în aceste însemnări scrise cu sentimentul apropiatului sfârșit un dispreț nemăsurat pentru Kádár și protectorii săi sovietici. Afirma cu tărie că în interpretarea revoluției maghiare se ciocnesc două concepții: (a) „de a îneca în sânge prin forță armată... toate mișcările populare care trebuie să fie calificate drept contrarevoluționare” și (b) mișcarea uriașă de masă și de luptă împotriva tiraniei staliniste. Pentru Nagy, destalinizarea devenise un imperativ vital. A știut ce face și s-a angajat pe acel drum fără ezitări.

Știm ce s-a întâmplat atunci în România: panica nomenclaturii, mișcări studențești zdrobite, promisiuni demagogice menite să creeze impresia unei deschideri, în fapt prologul marilor represiuni din lunile următoare. Multe conturi au fost reglate abia în 1958. Comuniștii români descoperiseră metoda prin care să-și mențină puterea: l-au convins pe Hrușciov de devotamentul lor absolut, reușind apoi să-și consolideze puterea prin abila utilizare a unei linii ce se pretindea națională.

Nagy a crezut că socialismul poate fi reconciliat cu democrația pluralistă. Sub presiunea mișcării revoluționare spontane, a înțeles imposibilitatea unor reforme democratice radicale într-un sistem totalitar. A ales partea adevărului împotriva minciunii. Știa că se află sub supraveghere continuă, însă s-a comportat, chiar și în acea insuportabilă detenție de la Snagov, ca un om liber. Așa îi vorbea lui Roman, așa le scria liderilor iugoslavi, sovietici, polonezi. De partea lui s-au situat intelectuali de prim rang, scriitori, artiști, filosofi, între care Gyula Háy și Georg Lukács.

De altfel, marxistul critic Háy fusese cel care, în octombrie 1956, publicase un pamflet nemuritor împotriva „tovarășului Kucsera”, nume generic pentru birocrații servili ai dictaturii rákosiste. Revoluția maghiară a fost pentru ei momentul de spaimă totală, când tot ce obținuseră se evaporase subit. Au respirat ușurați, toți acești staliniști, când Nagy a fost executat. Recomand această carte tuturor celor care vor să înțeleagă tragica istorie a Europei de Est în veacul al XX-lea.