Traian Ungureanu

Nu toate clișeele sunt greșite dar cele mai multe sunt incomplete. Uneori repetiția acumulată în episoade uitate din comoditate se transformă într-o sentință pe care o confundăm cu o concluzie finală și o transformăm în clișeu. Iată, de pildă, ideea după care Afganistanul e „cimitirul imperiilor”. Expresia funcționează ca un clișeu și e folosită în mod repetat de câțiva ani buni. Odată cu agravarea tragică a crizei afgane în ultimele câteva săptămâni, clișeul cimitirului imperial afgan a ajuns aproape o obligație pentru comentatori politici și experți militari. Într-adevăr, istoria justifică renumele acestei zone devoratoare de imperii, deși detaliile sunt mult mai complicate decât s-ar părea la prima vedere.

În primul rând, pentru că însăși noțiunea de Afganistan, plasată în centrul clișeului amintit, nu e deloc clară sau sigură. Statul și națiunea afgană sunt realități omogene numai și numai în interpretarea occidentală a istoriei. În realitate, e greu de vorbit de un stat și o națiune afgană, așa cum se vorbește de un stat sau o națiune germană, poloneză sau română. Așa ceva nu există iar cei pe care continuăm să îi numim afgani nu se recunosc decât parțial în această definiție. Fidelitățile etnice, tribale, de clan și religioase sunt numeroase și distincte iar așa numitul compact național afgan e, mai degrabă, o ficțiune care simplifică fără să explice.

### Vezi și... ###

Care sunt diferențele între talibani, Al-Qaida și Statul Islamic

Multitudinea și fragmentarea sunt date istorice cât se poate de vii în Afganistan. Dimpotrivă, centralizarea și coordonarea sunt absente sau, mai degrabă, au o viață scurtă și interesată. Coeziunea afgană a funcționat mereu oportunist în alianțe temporare cauzate de apariția unei mari puteri în căutare de dominație și, implicit, a unui regim care ar fi forțat unificarea administrativă, religioasă și politică. Ori de cîte ori, spațiul geografico-etnic al Afganistanului a fost în pericol de omogenizare prin forță, răspunsul local a fost extrem de virulent și persistent. Suma acestor ciocniri dă istoria războaielor defensive afgane și descrie perimetrul faimosului cimitir al imperiilor.

Povestea acestei reacții începe mult înaintea epocii moderne și e, azi, parte a unei aglomerări obscure de date, figuri și evenimente uitate. În orice caz, atât enorma presiune arabă cât și invazia mongolă au dat în Afganistan de o rezistență remarcabilă și nu au reușit să își desăvârșească prezența. Astfel, Afganistanul a fost islamizat dar niciodată arabizat iar tentativa mongolă a lăsat în urmă o baie de sânge și nimic altceva.

### Vezi și... ###

Ce a (și nu a) realizat NATO în Afganistan

Viața clișeului „Afganistan-cimitir al imperiilor” începe cu adevărat abia în epoca modernă. Mai întîi, războaiele purtate între 1840 și 1880, de Marea Britanie, într-o zonă, de altfel mult mai largă decît Afganistanul de astăzi, s-au soldat cu un semi-eșec sau, mai precis, cu rezultate mult sub succesele care au permis colonizarea și administrarea Indiei sau a Pakistanului. Britanicii au rămas o prezență plină de influență în zonă, dar nu au preluat niciodată în mod direct Afganistanul. După încă o sută de ani, invazia sovietică a provocat un război de 10 ani (1979-1989) încheiat cu retragerea Armatei Roșii și încununat de prăbușirea statului sovietic în următorii doi ani. A treia treaptă modernă pe care stă clișeul imperial afgan s-a încheiat în august 2021, odată cu retragerea umilitoare a forțelor sub pavilion NATO și, în primul rînd, a forței militare americane.

Însumând, trei imperii au pierdut forță și prestigiu în Afganistan și, de fiecare dată, eșecul a prefațat declinul lor manifest. Tocmai în acest punct, formula „Afganistan - cimitirul imperiilor” începe să își dovedească insuficiența. Exactă în datele ei istorice, ea spune de fapt ceva mai mult decât o lasă să se înețeleagă faptele militare și răsturnările politice.

Astfel, sub desenul istoric al acestui clișeu se poate ghici o altă problemă și se poate înțelege un alt punct de criză. Căci, de fiecare dată, oricare ar fi fost numele imperiilor implicate în coșmarul afgan, ciocnirea a repetat aceeași distribuție de forțe. Mai clar, un program ideologic modern contra unei riposte arhaice în mod esențial organică și ne-programatică.

Comercialismul liberal britanic, comunismul de stat sovietic și liberalismul misionar american au încercat, în ciuda diferențelor de valori, să impună în Afganistan un mod de organizare și un corp de valori non- sau anti-oriental, anti-etnic și modern-industrial. În toate aceste cazuri, tentativa de reeducare a fost respinsă violent de forțe locale diverse, dar fidele unuia și aceluiași profil de viață tradițional. Iată de ce faimosul clișeu „Afganistan - cimitirul imperiilor” stă pe o realitate mult mai profundă și mai complexă decât simpla moară de măcinat armate și strategii militare.

O experiență repetată de 250 de ani încoace ar fi trebuit să sugereze că „cimitirul imperiilor” e, de fapt, totuna cu limita ideologiilor moderne în lumi străine de valorile modernității.

Ce se întîmplă la Kabul? Nimic neobișnuit. Istoria își vede de treabă, așa cum a făcut-o dintotdeauna: implacabil, masiv și mult pe deasupra așteptărilor sau a lipsei de așteptări a experților. Un imperiu cade sau își anunță fragilitatea care anunță, la rîndul ei, erori și aroganțe mult mai vechi. Un model e în criză și măcar unii din promotorii lui își dau seama că au crezut din motive bune, dar cu o viteză care produce orbirea. Pe margine și, în curînd, din centrul scenei alte puteri se pregătesc să umple golul. Toate astea s-au mai întîmplat și vor continua să se întîmple, la aceleași dimensiuni, cîtă vreme ciclurile istorice își vor repeta lecțiile și puterea. Istoria care rănește acum grav, dacă nu mortal, proiectul liberal și post-liberal al lumii în care am fost educați e stăpîna realității, dar asta nu scutește de dureri și nu justifică ignoranța optimismului automat.

Puține intervenții au reușit să scrie apăsat, de pe acum, prefața cărților de istorie ce vor căuta să explice momentul Kabul August 2021. În genere, reacția comentatorilor și a presei de știri a fost confiscată de un val de știri senzaționale repetate zilnic pe același tipar și, mai ales, de reacția mediilor de presă de obicei favorabile Președintelui Biden împotriva aceluiași Președinte Biden. Ambele cazuri stau pe informații demne de luat în seamă sau pe argumente logice. Astfel, nu e greu de crezut că victoria Taliban a fost urmată de acte violență și nu e deloc exclus ca Taliban să treacă la violențe sistematice după încheierea retragerii americane și consolidarea administrativă a noului regim. De asemenea e ceva logic, deși tardiv, în atacurile, criticile și întrebările dure sau ostile adresate administrației Biden de observatori aflați de aceeași parte a spectrului politic.

Problema acestor mișcări rapide, uneori oneste, uneori lipsite de fidelitate și uneori sentimentale e incapacitatea constantă de a accepta problemele de fond și capacitatea iritantă de a le evita pe mai departe. Excepțiile sînt rare, dar spun că există, încă, minți care rezistă tentației de a confunda morala cu politica și de a face din amîndouă un discurs care ascunde istoria, ferind-o de privirea și înțelegerea publicului larg.

Asta înseamnă, în termenii cei mai simpli, că o mare parte a comentariilor care acoperă acum scena mediatică globală ocolesc sau n-au timp de faptele și definițiile fundamentale. Prima din ele: ce e Afganistanul? Nu în proiecțiile occidentale, ci în realitatea și mentalitatea locală, așa cum lucrează ele pe baze istorice și așa cum sînt ele exprimate de convingerile majorității. A doua întrebare sună de-a dreptul provocator: ce e America, tot în realitatea ei constituită istoric și în mentalitatea ei publică?

Nici una din aceste întrebări nu primește răspunsuri clare în analizele și comentariile curente. Foarte probabil pentru că răspunsurile ar descoperi o contradicție pe care experții au respins-o din capul locului sau au dezmințit-o pe parcurs.

Rămînînd la definițiile cele mai simple, Afganistanul e o societate extrem de fragmentată etnic și tribal, dar masiv coagulată de valori etice și religioase tradiționale și comune. În același timp, America duce mai departe marea idee liberalã, o tradiție istorică majoră care a atins recent apogeul militant și misionar odată cu ideea democrației universale.

Contactul acestor două lumi nu avea cum să se încheie cu un compromis sau cu o decizie rațională de colaborare. Funcțional vorbind, ambele părți au procedat la fel, forțînd reeducarea adversarului și refuzînd să îi înțeleagă natura. În această situație conflictul se poate perpetua, fără să își schimbe datele.

E, astfel, mai ușor de înțeles de ce, în lipsa cunoașterii asumate a adversarului, erorile de analiză persistă. Un învățat, istoric al dreptului islamic a remarcat, recent, că nimeni nu și-a pus problema elementară a susținerii populare, fără de care insurgența de 20 de ani a mișcării Taliban n-ar fi fost posibilă. Explicația vine din refuzul de cunoaștere a naturii umane și a realității istorice locale. „Obiectul” nevăzut e, în acest caz, exasperarea unei populații care a fost șocată de varianta recomandată de reeducarea occidentală și a observat, în același timp, că linia tradițională Taliban aduce un minimum de stabilitate, într-un univers care rămîne inteligibil.

Pudoarea produce oroarea și asemenea observații pot părea multor comentatori o impietate anti-democratică. Poate, dar asta nu înseamnă că realitatea va ezita vreodată în fața bunei creșteri politologice. Marile transformări istorice nu contează pe cei șapte ani de-acasă, ci pe ultimele şapte secole sau mai mult.

În fond, Kabul 2011 e la fel de însemnat ca Berlin 1989 și argumentul pe care se bazează aceasta analogie stă în picioare, dacă e observat și recunoscut onest.

Geniul imperfect dar inepuizabil al democratizării americane a găsit în Est societăți mai mult sau mai puțin pregătite pentru a relua și relansa democrația. Valorile religioase, instituțiile publice, mentalitatea și marile idei religioase erau compatibile, în Est, cu valul democratic pornit din Vest. Nimic din aceste premize nu era de găsit în Afganistan și, mai larg, în lumea orientală. Oricît de neplăcută sau neprizabilă, observația după care Israelul e singura democrație reală a lumii orientale e un adevăr esențial.

Ce a fost posibil și continuă, cu dificultăți enorme, în Est, după 1989, nu e obligatoriu și nu poate începe la Kabul, în 2011. Iar asta nu e o insultă sau un mod de a proclama înapoierea Orientului, ci o realitate pe care istoria ține să o confirme fără jenă și rețineri.