Numim Jocuri Olimpice un festival sportiv și comercial care imită, din 1896 încoace, întrecerile sportive ale vechilor greci. Ultima ediție a acestui enorm spectacol-competiție s-a încheiat săptămâna trecută la Tokyo, în condiții complet neașteptate. Olimpiada de la Tokyo a început prin a fi amânată în 2020, sub presiunea COVID, și relansată în 2021, într-o formula aproape imposibilă pentru un eveniment public. 11000 de sportivi au fost, practic, integrați într-o seră sterilă și au concurat în săli și pe stadioane goale. În consecință, primul și cel mai înzestrat laureat al Olimpiadei a fost Guvernul japonez. Lăsând la o parte efortul financiar colosal, mașina administrativă japoneză a lucrat perfect și a reușit să ducă la capăt fără erori sau întârzieri o superproducție de laborator.
Sportul Olimpiadei de la Tokyo n-a fost deloc sub baremul așteptat și, în ciuda avertismentelor contrare, performanța de echipă și individuală a fost adesea remarcabilă. Adevărat, Tokyo 2020-1 n-a mai dat eroi titulari, după modelul Comăneci (1976) sau Bolt (2008-2012-2016). Asta, probabil, și pentru că o figură ca Joe Choong, învingător la pentatlon în 2021, nu are vizibilitatea pe care o dau probele individuale de spectacol direct.
Ierarhiile naționale au rămas, în mare, aceleași – singurele schimbări notabile fiind ascensiunea britanicilor pe poziția a patra și apariția pe treapta a cincea a delegației COR. Aici începe șirul controverselor și mutațiilor care anunță un nou înțeles – pe deplin discutabil – al olimpismului.
COR sunt inițialele Comitetului Olimpic Rus și au dat titulatura sau paravanul sub care atleții unei țări suspendate pe motiv de dopaj asistat de stat au participat, totuși, la Olimpiadă. Formula e, evident, o derogare etică masivă, dar asta nu spune decât că sportul contemporan nu mai e de capul lui. Amatorismul și spiritual olimpic au trecut de mult în istorie și ar fi cu totul nerealist, ba chiar bizar, să cerem reînvierea lor integrală. Sportul înseamnă imagine, bani și putere, iar Comitetul Olimpic Internațional știe prea bine ce înseamnă simbolistica politică. Plus miliardele în drepturi TV care se varsă, după Olimpiadă, în bugetul vastei birocrații CIO.
Ar fi, apoi, mutațiile psiho-personale. Cazul Simone Biles, marea gimnastă americană care a abandonat competiția invocând stresul, a fost întâmpinat cu stupoare, dar și celebrat ca dovadă de emancipare. Cei ce au găsit nimerit să vadă în retragerea gimnastei americane o dovadă de etică superioară nu par să mai vadă în olimpism o școală de caractere. Sau, cel puțin, nu mai văd în caractere ce vedeau vechii greci și marile figuri ale sportului modern.
Istoria veche spune că atleții olimpici greci treceau prin încercări de o duritate extremă. Întrecerile nu erau protejate de echipamente și regulamente sofisticate. Pentru mulți din câștigători onoarea victoriei nu ducea neapărat la o viață mai bună, ci mai scurtă. Câștigătorii probelor atletice și de pugilat primeau onoarea de a lupta în apropierea Regelui și sfârșeau încărcați de glorie pe câmpul de bătaie.
Analogiile au însă multe fețe. Amatorismul grec nu era cu totul inocent. Câștigătorii primeau o simplă cunună de lauri, dar și dreptul de a fi întreținuți pe viață de concetățenii lor. Răsplata era considerabilă, deși aproape inexistentă în raport cu cele 5 milioane de dolari primiți anual de Simone Biles prin contracte de publicitate.
Olimpiadele antice nu erau un spectacol pacific. Înaintea jurământului competitorii asistau la sacrificarea rituală a 100 de boi. Însă ceva din pasiunea extremă pentru sport - așa cum o trăim noi, astăzi - era deja prezent acum 2500 de ani. În 480 î.Chr., perșii invadatori au fost uimiți de numărul redus al soldaților greci la primele ciocniri. Câțiva prizonieri greci aveau să lămurească misterul: tinerii greci erau plecați cu treburi, la Olimpiadă. Unii să vadă, alții să participe.