Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Ce se întîmplă la Kabul? Nimic neobișnuit. Istoria își vede de treabă, așa cum a făcut-o dintotdeauna: implacabil, masiv și mult pe deasupra așteptărilor sau a lipsei de așteptări a experților. Un imperiu cade sau își anunță fragilitatea care anunță, la rîndul ei, erori și aroganțe mult mai vechi. Un model e în criză și măcar unii din promotorii lui își dau seama că au crezut din motive bune, dar cu o viteză care produce orbirea. Pe margine și, în curînd, din centrul scenei alte puteri se pregătesc să umple golul. Toate astea s-au mai întîmplat și vor continua să se întîmple, la aceleași dimensiuni, cîtă vreme ciclurile istorice își vor repeta lecțiile și puterea. Istoria care rănește acum grav, dacă nu mortal, proiectul liberal și post-liberal al lumii în care am fost educați e stăpîna realității, dar asta nu scutește de dureri și nu justifică ignoranța optimismului automat.

Puține intervenții au reușit să scrie apăsat, de pe acum, prefața cărților de istorie ce vor căuta să explice momentul Kabul August 2021. În genere, reacția comentatorilor și a presei de știri a fost confiscată de un val de știri senzaționale repetate zilnic pe același tipar și, mai ales, de reacția mediilor de presă de obicei favorabile Președintelui Biden împotriva aceluiași Președinte Biden. Ambele cazuri stau pe informații demne de luat în seamă sau pe argumente logice. Astfel, nu e greu de crezut că victoria Taliban a fost urmată de acte violență și nu e deloc exclus ca Taliban să treacă la violențe sistematice după încheierea retragerii americane și consolidarea administrativă a noului regim. De asemenea e ceva logic, deși tardiv, în atacurile, criticile și întrebările dure sau ostile adresate administrației Biden de observatori aflați de aceeași parte a spectrului politic.

Problema acestor mișcări rapide, uneori oneste, uneori lipsite de fidelitate și uneori sentimentale e incapacitatea constantă de a accepta problemele de fond și capacitatea iritantă de a le evita pe mai departe. Excepțiile sînt rare, dar spun că există, încă, minți care rezistă tentației de a confunda morala cu politica și de a face din amîndouă un discurs care ascunde istoria, ferind-o de privirea și înțelegerea publicului larg.

Asta înseamnă, în termenii cei mai simpli, că o mare parte a comentariilor care acoperă acum scena mediatică globală ocolesc sau n-au timp de faptele și definițiile fundamentale. Prima din ele: ce e Afganistanul? Nu în proiecțiile occidentale, ci în realitatea și mentalitatea locală, așa cum lucrează ele pe baze istorice și așa cum sînt ele exprimate de convingerile majorității. A doua întrebare sună de-a dreptul provocator: ce e America, tot în realitatea ei constituită istoric și în mentalitatea ei publică?

Nici una din aceste întrebări nu primește răspunsuri clare în analizele și comentariile curente. Foarte probabil pentru că răspunsurile ar descoperi o contradicție pe care experții au respins-o din capul locului sau au dezmințit-o pe parcurs.

Rămînînd la definițiile cele mai simple, Afganistanul e o societate extrem de fragmentată etnic și tribal, dar masiv coagulată de valori etice și religioase tradiționale și comune. În același timp, America duce mai departe marea idee liberalã, o tradiție istorică majoră care a atins recent apogeul militant și misionar odată cu ideea democrației universale.

Contactul acestor două lumi nu avea cum să se încheie cu un compromis sau cu o decizie rațională de colaborare. Funcțional vorbind, ambele părți au procedat la fel, forțînd reeducarea adversarului și refuzînd să îi înțeleagă natura. În această situație conflictul se poate perpetua, fără să își schimbe datele.

E, astfel, mai ușor de înțeles de ce, în lipsa cunoașterii asumate a adversarului, erorile de analiză persistă. Un învățat, istoric al dreptului islamic a remarcat, recent, că nimeni nu și-a pus problema elementară a susținerii populare, fără de care insurgența de 20 de ani a mișcării Taliban n-ar fi fost posibilă. Explicația vine din refuzul de cunoaștere a naturii umane și a realității istorice locale. „Obiectul” nevăzut e, în acest caz, exasperarea unei populații care a fost șocată de varianta recomandată de reeducarea occidentală și a observat, în același timp, că linia tradițională Taliban aduce un minimum de stabilitate, într-un univers care rămîne inteligibil.

Pudoarea produce oroarea și asemenea observații pot părea multor comentatori o impietate anti-democratică. Poate, dar asta nu înseamnă că realitatea va ezita vreodată în fața bunei creșteri politologice. Marile transformări istorice nu contează pe cei șapte ani de-acasă, ci pe ultimele şapte secole sau mai mult.

În fond, Kabul 2011 e la fel de însemnat ca Berlin 1989 și argumentul pe care se bazează aceasta analogie stă în picioare, dacă e observat și recunoscut onest.

Geniul imperfect dar inepuizabil al democratizării americane a găsit în Est societăți mai mult sau mai puțin pregătite pentru a relua și relansa democrația. Valorile religioase, instituțiile publice, mentalitatea și marile idei religioase erau compatibile, în Est, cu valul democratic pornit din Vest. Nimic din aceste premize nu era de găsit în Afganistan și, mai larg, în lumea orientală. Oricît de neplăcută sau neprizabilă, observația după care Israelul e singura democrație reală a lumii orientale e un adevăr esențial.

Ce a fost posibil și continuă, cu dificultăți enorme, în Est, după 1989, nu e obligatoriu și nu poate începe la Kabul, în 2011. Iar asta nu e o insultă sau un mod de a proclama înapoierea Orientului, ci o realitate pe care istoria ține să o confirme fără jenă și rețineri.

Eșecul militar american în Afganistan a prezentat unei lumi șocate una din farsele prin care istoria ține să se facă iar respectată. În exact o săptămînă, statul afgan s-a prăbușit și a fost capturat fără fricțiuni de forțele Taliban. Evenimentele au defilat rapid, în pas bizar, și au lăsat impresia acută de neverosimil. Fiecare ofensivă, ba chiar simpla înaintare a forțelor Taliban, a fost urmată de căderea automată a armatei, forțelor de securitate și administrației statului afgan. Surparea a avut ceva din mecanica imposibilă a unei animații în care nu mai există gravitație, obstacole și efort. Însuși Președintele Biden pare să fi fost complet luat prin surprindere de dezintegrarea spontană a aparatului politico-militar afgan. Înaintea săptămînii încheiate cu evaporarea armatei și administraţiei afgane, Biden făcea presupunerea logică după care atacul Taliban se va izbi de armata și de voința politică a guvernului susținut și bogat înzestrat de Statele Unite. N-a fost așa pentru că, pînă la urmă, n-a fost nimic. Sistemul politic și militar construit de Statele Unite și de aliații occidentali a încetat să existe sau, mai curînd, s-au dovedit inexistent.

Uimirea, reproșurile și justificările produse de acest miracol negativ sînt de înțeles, dar numai pentru cei ce nu pot sau nu vor să iasă din impresiile adunate în șapte zile de derută și cacofonie. Căci, înaintea de acum faimoasei săptămîni afgane au existat 20 de ani de război, planuri grandioase, cheltuieli și investiții colosale în proiectul Afganistan - parte a unei largi suite istorice de transformare a Orientului Mijlociu și a lumii arabo-musulmane într-o umanitate sedusă și condusă de valori liberale și instituții democratice.

Ceea ce s-a numit „export de democrație” a început cu convingerea că remodelarea societăților orientale e și posibilă și dorită de însăși lumea orientală. Această premisă se încheie, acum, cu o corecție severă. În acest punct, istoria revine cu o asprime aproape cinică și repetă adevăruri uitate sau demodate.

Înainte de toate, istoria îndelung ignorată a dovedit sarcastic, în numai o săptămînă de dezintegrare afgană, că așa numitul „export de democrație” e o industrie înșelătoare și pretențioasă cînd nu e de-a dreptul imposibilă. A devenit acum mai ușor să ne întoarcem la analogiile istorice din care s-a născut doctrina „exportului de democrație”.

Putem observa, de pildă, că succesul strălucit al operațiilor de salvare sau instaurare a democrațiilor prin intervenții militare americane nu oferă un tipar fix. Astfel, cine a preluat mecanic modelul încununat de succes al marilor victorii americane care au adus democrația, în 1945, în Germania și Japonia, riscă să nesocotească datele esențiale ale acestor transformări.

Mai întîi, e ușor de observat că atît Germania, cît și Japonia au fost distruse militar prin intervenții definitive. Prima a cerut o alianță cu URSS în calitate de furnizor practic infinit de armate combatante și s-a soldat, printre altele cu pierderea Europei de Est, absorbită de un regim perfect dictatorial. A doua a fost posibilă numai după trauma militară și morală provocată de folosirea celei mai cumplite arme cunoscută în istorie. În ambele cazuri, victoriile militare au fost urmate de ocupație și guvernare directă, cu preluarea, reconstrucția și îndreptarea fiecărui detaliu de viață - de la industrie și viață politică, la educație și mersul trenurilor. Aproape nimic din acest fel de a reorganiza cu mîna proprie și în condiții de control absolut nu e de găsit în experiența afgană.

Adevărat, reluarea metodelor radicale și devastatoare ale anilor `40 e, astăzi, moral imposibilă. Societățile occidentale nu mai pot tolera tratamente de o asemenea duritate. Numai că această restricție pare să presupună încetinirea sau, chiar, imposibilitatea operațiunilor de tipul „export de democrație”.

O altă trăsătură prea ușor uitată e natura societăților în care implantul democratic a reușit după 1945. Atît Germania, cît și Japonia erau și sînt state naționale în cel mai deplin înțeles al cuvîntului. Coerența și unitatea națională au simplificat rațional obiectivele și au amplificat efectul presiunilor militar-politice pro-democratice. Din nou, nimic din această configurație nu e de găsit în Afganistan, unde militarii americani și britanici au avut în față un labirint mobil de etnii, structuri tribale și religii. Incoerența internă a ceea ce se cheamă formal Afganistan exclude aproape cu totul fidelitățile și patriotismul național, iar asta poate duce, așa cum s-a văzut, la surpriza unui gol pe locul presupusei forțe naționale pro-democratice.

De altfel, lucrurile nu erau cu totul necunoscute politicienilor și analiștilor care fac așa numitul estabishment american de politică externă și decizie militară. Ceea ce se putea afla din orice manual de istorie - la capitolele ce descriu experiența britanică și sovietică în Afganistanul ultimelor două secole - a fost întărit de observația directă a ultimilor 20 de ani. Lipsa de structură și instabilitatea constantă, corupția și fidelitățile îndoielnice, arta disimulării și a speculației au fost notate de la bun început de autorităţile americane care au trecut la construcția și finanțarea statului democratic afgan. Documentele confidențiale scoase la lumină sub titulatura generală „Afghanistan Papers” descriu în mod repetat realitatea scandaloasă din interiorul guvernelor și armatei afghane. De la furtul de armament, la dezertări, infiltrări, trafic de narcotice, fraudă și fonduri irosite, nimic nu era necunoscut establishmentului american. Rațiuni politice au făcut, însă, imposibilă recunoașterea situației de facto. În consecință, Statele Unite au continuat să verse sume incalculabile și să susțină pe toată linia o ficțiune. Armata excelent dotată, programele de instrucție militară, formarea unui corp ofițeresc și organizarea unei forțe de securitate profesioniste au trăit pe hîrtie, au consumat bugete colosale și s-au risipit la prima provocare reală.

Nu e locul să detaliem aici, dar același proces iluzoriu s-a repetat în formule diverse, de la un cap la altul al Orientului Mijlociu. Însumînd, speranțele și resursele puse în mișcare de „exportul de democrație” cunoscut și sub numele de Primăvara Arabă s-au împotmolit și au fost înghițite de anarhie în Siria, în Iraq, Tunisia și Liban.

După 30 de ani de investiții și pledoarii și după 20 de ani de războaie fără cîștiguri concrete, ideea „democrației exportabile” și convingerea după care nu există societăți, valori și tradiții incompatibile cu democrația a primit o replică tragică.

Prestigiul intangibil al Americii a devenit tangibil și chiar precar. Ideea umanitar-democratică a fost serios avariată și riscă să sufere noi pierderi, cîtă vreme va rămîne în cadrele fixe ale noțiunii de produs exportabil și implantabil. La fel de grav, autoritatea expertizei tehnice și a politicii bazată pe date strict raționale a scăzut odată cu eșecul analizei afgane în interpretarea birocrației de stat americane.

Totul, în doar o săptămînă. Deși, e de observată că, spre deosebire de orice altă săptămînă, săptămîna afgană are 20 de ani.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG