Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Cel mai remarcabil și, întrucîtva, neașteptat rezultat al Campionatului European de fotbal e victoria fotbalului. Pînă la urmă, fotbalul ca fotbal și nu oglindirea lui în politică și psihiatrie au luat titlul. Evident, asta a însemnat victoria Italiei, o echipă absorbită de profesionalism și imună la orice divagație extra-sportivă. Morala turneului spune că ”valoarea vine din valoare” și e esențială în vremuri care tind să nu mai premieze consistența.

Finala a pus capăt unei tendințe din care fotbalul avea numai de pierdut. Italia a bătut Anglia la penalty-uri dar a dominat tactic, tehnic și mental aproape tot meciul. Înaintea finalei cumulul de impurități și adaosuri străine atinsese un nivel toxic și asta spune mult despre problemele fotbalului recent. Pe scurt, suma elementelor extrasportive amenința să copleșească valoarea pură. Pare greu de crezut dar Euro 2020 a fost pînă în aproape ultima clipă o competiție între furnizorii de ideologii, pseudo-aspirații și interpretări abuzive ale jocului de fotbal.

Problemele încep de la nivelul structural. Pentru prima oară Campionatele Europene s-au jucat într-un sistem nomad-itinerant de-a lungul întregii Europe, plus un detur, deja tradițional, prin Azerbaijan. Această formulă de organizare bizară a fost dictată, poate, de o nevoie naivă (sau utilă transportatorilor) de a ”europeniza” europenele. În termeni sportivi, ea a dus, însă, la dezechilibre aberante. Anglia, de pildă, a avut avantajul de a juca și semifinala și finala acasă. Dar partea cea mai vătămătoare a venit din tratamentul politico-mediatic.

Înaintea finalei și-a făcut loc pe nenumărate tonuri și canale ideea după care Anglia-Italia e o rejucare a Brexitului. O parte a presei și a publicului britanic au ajuns la concluzia că Anglia joacă fotbal pentru a justifica Brexitul. În paralel, cooperînd la acreditarea acestei legende toxice, Ursula von der Leyen, nu foarte microbista Președintă a Comisiei Europene, a găsit nimerit să își anunțe susținerea pentru Italia, ca finalistă membră UE.

Fotbalul, altfel foarte scump pe piața de transferări și drepturi de televizare, s-a dovedit foarte ieftin pentru politicieni. În acest punct, trebuie spus că tratamentul media dezlănțuit în Marea Britanie a atins adîncimi toxice. Victoria Angliei a fost prezentată ca obligație istorică și a deschis calea spre propagandă primitivă. Presa a vehiculat ideea unei zile libere (bank holiday) după victoria la Europene. Nimic altceva în afara obsesiei ”Anglia Campioană” n-a mai fost de văzut sau de auzit vreme de trei săptămîni pe toate platformele media. Aviața militară a invocat aerian victoria. Regina și Primul Ministru au trimis mesaje antrenorului Naționalei.

Un bloc emoțional uriaș a fost clădit, hiperbolă cu hiperbolă, și a acoperit aproape cu totul faimosul și, măcar temporar, defunctrul spirit al fair-play-ului britanic. În fond, cu mijloace diferite dar cu aceeași forță, lumea engleză dinaintea finalei a atins unanimitatea dură a Argentinei și a Cupei Mondiale din 1978. În seara finalei, tot acest cumul nevrotic s-a revărsat în acte de vandalism fizic și moral.

Suporterii englezi au umplut strada de violență, înainte și după finală. Simbolismul negativ exersat de liderii și oamenii de opinie din afara fotbalului a fost perfect oglindit în actele mulțimii. Chiar la începutul finalei, imnul de stat al Italiei a fost huiduit, într-un cor general care a amestecat clase și convingeri diverse. După meci, trei jucători de culoare englezi au fost insultați în termeni rasiști pentru că au ratat penaltiurile care putea aduce victoria Angliei. Scandalul a izbucnit instantaneu și riposta a venit rapid. Surprinzător sau nu, atacul asupra imnului de stat italian nu a stîrnit aceleași indignări și nu a fost urmat de o instrospecție națională.

Tot acest munte de impurități risca să facă din Euro 2020 încă una din bătăliile cultural-ideologice pe care le confundăm tot mai des cu politica, artele și mass media. În teren, a cîștigat, însă, fotbalul și tot în teren lipsa de calitate a fost sancționată sever.

Italia a făcut un joc aproape perefct la toate capitolele și a lăsat Anglia să își etaleze lipsa de răspuns. Gareth Southgate, antrenorul naționalei engleze, prea repede promovat în presă la rangul de geniu titular al fotbalului mondial, a citit complet greșit mersul meciului. După un gol marcat foarte repede, Southgate a făcut eroarea de a-și dispune echipa defensiv. Italia a preluat toate fronturile de joc și a egalat, în vreme ce Anglia a dispărut din teren. Erorile de gîndire ale lui Southgate au continuat cu schimbări de jucători fără sens. În sfîrșit, la penalty-uri, diferența de capacitate s-a văzut încă o dată. Roberto Mancini a mizat pe jucători cu experiență și palmares. Southgate a trimis jucători aleși greșit, dacă nu la întîmplare. Trei din ei au sub 23 de ani. Bukayo Sako, autorul ratării care a adus eșecul englez, are doar 19 ani și, pînă la finală, nu a executat nici un penalty într-un meci oficial.

Discuția asupra fotbalului ca fotbal începe abia acum și e, adică, în întîrziere. Primul lucru care trebuie spus și salvat din toată aglomerația negativă a Europenelor e profilul excepțional al lui Roberto Mancini. Discret, poate, chiar, prea discret, Mancini a arătat o știință a dispunerii tactice și a psihologiei de grup care explică de Italia e neînvinsă de 34 de jocuri. Lecția lui Manicni merge mai departe și arată cum anume poți face o mare echipă dintr-un grup de jucători care conține veterani (Chiellini, Bonucci, Verratti) și semi-debutanți. Nimeni nu e supervedetă în naționala Italiei. Singurul zeu tutelar al echipei e fotbalul. Aceleași raporturi ar trebui să regleze mereu jocul de fotbal. Timpurile sînt, însă, lacome și folosesc cel mai iubit joc al lumii pentru a obține profit etic și politic. Euro 2020 a rezistat dar asaltul continuă.

Se întâmplă multe și s-ar zice că suntem ocupați până peste cap cu propriile vremuri. Nu ne putem plânge. Avem ce discuta iar experții în de toate nu au motiv să se teamă de șomaj. Senzația că participăm sau cugetăm la istorie e foarte tot mai privată și mai răspândită. Aplecarea noastră spre mersul istoriei a venit pe neașteptate și nu poate fi străină de încurajările formulate insistent de reclame și alte forme de mesaj publicitar. De acolo aflăm tot mai des că principala funcție și menire a produselor și persoanelor de tot felul e să „facă istorie”.

Și cine nu „face istorie” în ultima vreme? Cutare carte de credit, și faimoasa spumă de ras dar și talentatul câștigător al festivalului Eurovision, alături de viitoarea câștigătoare a Europenelor la fotbal, ca să nu mai vorbim de neînfricatul atlet care a alergat de la un cap la altul al Saharei sau - chestie de gust -al Arcticii. Toți și toate „fac istorie”, așa cum ne înștiințează sloganurile publicitare și noul clișeu activ în aproape fiecare jurnal de știri.

S-ar putea spune că, pe măsură ce a devenit ceva la îndemână, istoria a cîștigat în seninătate, deși, se poate spune, la fel de bine, că a pierdut, la fel de mult, din importanță. În fond, ce se poate face în fiecare zi nu mai e, totuși, crucial. Interesant, în această nouă ierarhie, evenimentele uitabile și stridența lor de o clipă o duc mult mai bine și par mult mai durabile decât evenimentele și forțele mari pe care ne-am obișnuit să le numim istorie sau producătoare de istorie: revoluții, războaie, lideri, națiuni, credințe. Un hattrick al lui Lionel Messi sau un prim-ministru care se declară protector al balenelor sunt cel puțin egali cu o revoluție sau un război de eliberare națională.

Evenimentele politice o duc mai rău iar evenimentele istorice o duc și mai rău. Dar, chiar și în această situație, anumite evenimente istorice suferă o lipsă de interes în contradicție evidentă cu importanța lor extraordinară. Iunie 2021 a adus cel mai șocant exemplu de retragere a istoriei din istorie: aniversarea a 80 de ani de la lansarea Operațiunii Barbarossa. Mai clar pentru cine nu e cunoaște acest celebru nume de cod: atacul Germaniei naziste asupra Rusiei Sovietice.

Lupte în timpul operațiunii Barbarossa
Lupte în timpul operațiunii Barbarossa

În zorii zilei de 22 iunie 1941, începea pe un front uriaș sprijinit la capete de Marea Baltică și Marea Neagră, cea mai mare operațiune militară cunoscută în istorie. Mai mult de 3 milioane de soldați germani și aliați (unguri, români, slovaci, croați, italieni, spanioli) forțau frontiera sovietică, mai precis noua frontieră sovietică stabilită în 1939, după anexarea a șase state suverane, înghițite de URSS în bună înelegere cu aliatul lor de atunci, Germania nazistă.

Proporțiile militare ale conflictului nu pot fi descrise. După aproape patru ani de bătălii, ofensive și contraofensive colosale, cel puțin 30 de milioane de oameni (între care cel puțin 20 de milioane de cetățeni sovietici) au fost uciși în luptă, de foame sau executați de-a valma. Dimensiunile nemaivăzute ale războiului sovieto-german sunt, în continuare analizate și recalculate. În fiecare an, noi lucrări vaste de istorie scot la iveală lucruri noi, doar spre a face loc altor întrebări și altor viitoare lucrări istorice vaste.

Latura militară a tragediei e binecunoscută și evocată frecvent. Un soi de magnetism senzațional-funerar a creat ceva ce s-ar putea numi Ost-Front -Western, un gen de parafrază la marginea romanului de aventuri. Presa și comentatorii revin frecvent, cu o fascinație morbid-comercicală, la acest gen de evocare. Din acest punct de vedere, oricât de fragmentar și senzațional, nu se poate spune că Barbarossa e un capitol istoric neglijat sau dispărut din actualitate.

Însă infernul militar dezlănțuit de Barbarossa nu e tot. E doar partea cea mai simplă, cea mai ușor de reconstituit și mai ușor de transmis a războiului sovieto-german. Partea cu adevărat profundă, tenebroasă și tragică stă în consecințele politice și morale ale Apocalipsului de pe Frontul de Est. Tocmai această parte întunecoasă și încă validă în politica vremurilor în care trăim a rămas aproape neatinsă la aniversarea de 80 de ani.

Generațiile care s-au născut după război știu tot mai puțin și au o înțelegere tot mai vagă a cataclismului care a schimbat istoria lumii și a născut timpurile în care trăim. Barbarossa, încărcată de violență, crime, decizii nemiloase, cinism și debusolare morală la vârf, e o lecție de istorie totală. Dacă Aniversarea de 80 de ani are vreun sens, atunci ea ar fi trebuit să încerce măcar să prezinte noilor generații ceva din gravitatea lucrurilor care fac sau distrug istoria. Nu ca pe o amintire îndepărtată ci, dimpotrivă, ca explicație a formei actuale a timpurilor și a rolului constant al ideologiei în istorie.

În fond, jumătatea de Est a Europei a traversat infernul iar drumul a început în 1941 și s-a încheiat în 1989. Dacă s-a încheiat cu totul. Efortul cu care istoria oficială, școlară și cotidiană rămâne datoare generațiilor presupune explicații incomode și complicate. Între ele: ce rol au avut statele est-europene în Barbarossa și cum au ajuns ele să participe la dramă? Cum arăta psihologia politică a Europei în 1941 și de unde izvora ea?

Fără răspunsuri, de altfel, mereu perfectibile, Barbarossa rămâne un război nimicitor început acum 80 de ani. Iar războaiele, chiar cele mai sângeroase, se uită, adică devin un episod dramatic început și încheiat în trecut. Istoria însăși se apropie de definiția ei cea mai proastă: depozit pasiv de fapte trecute. Și pierde singurul ei înțeles incontestabil: matricea care a născut prezentul.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG