Traian Ungureanu

Numim Jocuri Olimpice un festival sportiv și comercial care imită, din 1896 încoace, întrecerile sportive ale vechilor greci. Ultima ediție a acestui enorm spectacol-competiție s-a încheiat săptămâna trecută la Tokyo, în condiții complet neașteptate. Olimpiada de la Tokyo a început prin a fi amânată în 2020, sub presiunea COVID, și relansată în 2021, într-o formula aproape imposibilă pentru un eveniment public. 11000 de sportivi au fost, practic, integrați într-o seră sterilă și au concurat în săli și pe stadioane goale. În consecință, primul și cel mai înzestrat laureat al Olimpiadei a fost Guvernul japonez. Lăsând la o parte efortul financiar colosal, mașina administrativă japoneză a lucrat perfect și a reușit să ducă la capăt fără erori sau întârzieri o superproducție de laborator.

Sportul Olimpiadei de la Tokyo n-a fost deloc sub baremul așteptat și, în ciuda avertismentelor contrare, performanța de echipă și individuală a fost adesea remarcabilă. Adevărat, Tokyo 2020-1 n-a mai dat eroi titulari, după modelul Comăneci (1976) sau Bolt (2008-2012-2016). Asta, probabil, și pentru că o figură ca Joe Choong, învingător la pentatlon în 2021, nu are vizibilitatea pe care o dau probele individuale de spectacol direct.

Ierarhiile naționale au rămas, în mare, aceleași – singurele schimbări notabile fiind ascensiunea britanicilor pe poziția a patra și apariția pe treapta a cincea a delegației COR. Aici începe șirul controverselor și mutațiilor care anunță un nou înțeles – pe deplin discutabil – al olimpismului.

COR sunt inițialele Comitetului Olimpic Rus și au dat titulatura sau paravanul sub care atleții unei țări suspendate pe motiv de dopaj asistat de stat au participat, totuși, la Olimpiadă. Formula e, evident, o derogare etică masivă, dar asta nu spune decât că sportul contemporan nu mai e de capul lui. Amatorismul și spiritual olimpic au trecut de mult în istorie și ar fi cu totul nerealist, ba chiar bizar, să cerem reînvierea lor integrală. Sportul înseamnă imagine, bani și putere, iar Comitetul Olimpic Internațional știe prea bine ce înseamnă simbolistica politică. Plus miliardele în drepturi TV care se varsă, după Olimpiadă, în bugetul vastei birocrații CIO.

Ar fi, apoi, mutațiile psiho-personale. Cazul Simone Biles, marea gimnastă americană care a abandonat competiția invocând stresul, a fost întâmpinat cu stupoare, dar și celebrat ca dovadă de emancipare. Cei ce au găsit nimerit să vadă în retragerea gimnastei americane o dovadă de etică superioară nu par să mai vadă în olimpism o școală de caractere. Sau, cel puțin, nu mai văd în caractere ce vedeau vechii greci și marile figuri ale sportului modern.

Istoria veche spune că atleții olimpici greci treceau prin încercări de o duritate extremă. Întrecerile nu erau protejate de echipamente și regulamente sofisticate. Pentru mulți din câștigători onoarea victoriei nu ducea neapărat la o viață mai bună, ci mai scurtă. Câștigătorii probelor atletice și de pugilat primeau onoarea de a lupta în apropierea Regelui și sfârșeau încărcați de glorie pe câmpul de bătaie.

Analogiile au însă multe fețe. Amatorismul grec nu era cu totul inocent. Câștigătorii primeau o simplă cunună de lauri, dar și dreptul de a fi întreținuți pe viață de concetățenii lor. Răsplata era considerabilă, deși aproape inexistentă în raport cu cele 5 milioane de dolari primiți anual de Simone Biles prin contracte de publicitate.

Olimpiadele antice nu erau un spectacol pacific. Înaintea jurământului competitorii asistau la sacrificarea rituală a 100 de boi. Însă ceva din pasiunea extremă pentru sport - așa cum o trăim noi, astăzi - era deja prezent acum 2500 de ani. În 480 î.Chr., perșii invadatori au fost uimiți de numărul redus al soldaților greci la primele ciocniri. Câțiva prizonieri greci aveau să lămurească misterul: tinerii greci erau plecați cu treburi, la Olimpiadă. Unii să vadă, alții să participe.

Cel mai remarcabil și, întrucîtva, neașteptat rezultat al Campionatului European de fotbal e victoria fotbalului. Pînă la urmă, fotbalul ca fotbal și nu oglindirea lui în politică și psihiatrie au luat titlul. Evident, asta a însemnat victoria Italiei, o echipă absorbită de profesionalism și imună la orice divagație extra-sportivă. Morala turneului spune că ”valoarea vine din valoare” și e esențială în vremuri care tind să nu mai premieze consistența.

Finala a pus capăt unei tendințe din care fotbalul avea numai de pierdut. Italia a bătut Anglia la penalty-uri dar a dominat tactic, tehnic și mental aproape tot meciul. Înaintea finalei cumulul de impurități și adaosuri străine atinsese un nivel toxic și asta spune mult despre problemele fotbalului recent. Pe scurt, suma elementelor extrasportive amenința să copleșească valoarea pură. Pare greu de crezut dar Euro 2020 a fost pînă în aproape ultima clipă o competiție între furnizorii de ideologii, pseudo-aspirații și interpretări abuzive ale jocului de fotbal.

Problemele încep de la nivelul structural. Pentru prima oară Campionatele Europene s-au jucat într-un sistem nomad-itinerant de-a lungul întregii Europe, plus un detur, deja tradițional, prin Azerbaijan. Această formulă de organizare bizară a fost dictată, poate, de o nevoie naivă (sau utilă transportatorilor) de a ”europeniza” europenele. În termeni sportivi, ea a dus, însă, la dezechilibre aberante. Anglia, de pildă, a avut avantajul de a juca și semifinala și finala acasă. Dar partea cea mai vătămătoare a venit din tratamentul politico-mediatic.

Înaintea finalei și-a făcut loc pe nenumărate tonuri și canale ideea după care Anglia-Italia e o rejucare a Brexitului. O parte a presei și a publicului britanic au ajuns la concluzia că Anglia joacă fotbal pentru a justifica Brexitul. În paralel, cooperînd la acreditarea acestei legende toxice, Ursula von der Leyen, nu foarte microbista Președintă a Comisiei Europene, a găsit nimerit să își anunțe susținerea pentru Italia, ca finalistă membră UE.

Fotbalul, altfel foarte scump pe piața de transferări și drepturi de televizare, s-a dovedit foarte ieftin pentru politicieni. În acest punct, trebuie spus că tratamentul media dezlănțuit în Marea Britanie a atins adîncimi toxice. Victoria Angliei a fost prezentată ca obligație istorică și a deschis calea spre propagandă primitivă. Presa a vehiculat ideea unei zile libere (bank holiday) după victoria la Europene. Nimic altceva în afara obsesiei ”Anglia Campioană” n-a mai fost de văzut sau de auzit vreme de trei săptămîni pe toate platformele media. Aviața militară a invocat aerian victoria. Regina și Primul Ministru au trimis mesaje antrenorului Naționalei.

Un bloc emoțional uriaș a fost clădit, hiperbolă cu hiperbolă, și a acoperit aproape cu totul faimosul și, măcar temporar, defunctrul spirit al fair-play-ului britanic. În fond, cu mijloace diferite dar cu aceeași forță, lumea engleză dinaintea finalei a atins unanimitatea dură a Argentinei și a Cupei Mondiale din 1978. În seara finalei, tot acest cumul nevrotic s-a revărsat în acte de vandalism fizic și moral.

Suporterii englezi au umplut strada de violență, înainte și după finală. Simbolismul negativ exersat de liderii și oamenii de opinie din afara fotbalului a fost perfect oglindit în actele mulțimii. Chiar la începutul finalei, imnul de stat al Italiei a fost huiduit, într-un cor general care a amestecat clase și convingeri diverse. După meci, trei jucători de culoare englezi au fost insultați în termeni rasiști pentru că au ratat penaltiurile care putea aduce victoria Angliei. Scandalul a izbucnit instantaneu și riposta a venit rapid. Surprinzător sau nu, atacul asupra imnului de stat italian nu a stîrnit aceleași indignări și nu a fost urmat de o instrospecție națională.

Tot acest munte de impurități risca să facă din Euro 2020 încă una din bătăliile cultural-ideologice pe care le confundăm tot mai des cu politica, artele și mass media. În teren, a cîștigat, însă, fotbalul și tot în teren lipsa de calitate a fost sancționată sever.

Italia a făcut un joc aproape perefct la toate capitolele și a lăsat Anglia să își etaleze lipsa de răspuns. Gareth Southgate, antrenorul naționalei engleze, prea repede promovat în presă la rangul de geniu titular al fotbalului mondial, a citit complet greșit mersul meciului. După un gol marcat foarte repede, Southgate a făcut eroarea de a-și dispune echipa defensiv. Italia a preluat toate fronturile de joc și a egalat, în vreme ce Anglia a dispărut din teren. Erorile de gîndire ale lui Southgate au continuat cu schimbări de jucători fără sens. În sfîrșit, la penalty-uri, diferența de capacitate s-a văzut încă o dată. Roberto Mancini a mizat pe jucători cu experiență și palmares. Southgate a trimis jucători aleși greșit, dacă nu la întîmplare. Trei din ei au sub 23 de ani. Bukayo Sako, autorul ratării care a adus eșecul englez, are doar 19 ani și, pînă la finală, nu a executat nici un penalty într-un meci oficial.

Discuția asupra fotbalului ca fotbal începe abia acum și e, adică, în întîrziere. Primul lucru care trebuie spus și salvat din toată aglomerația negativă a Europenelor e profilul excepțional al lui Roberto Mancini. Discret, poate, chiar, prea discret, Mancini a arătat o știință a dispunerii tactice și a psihologiei de grup care explică de Italia e neînvinsă de 34 de jocuri. Lecția lui Manicni merge mai departe și arată cum anume poți face o mare echipă dintr-un grup de jucători care conține veterani (Chiellini, Bonucci, Verratti) și semi-debutanți. Nimeni nu e supervedetă în naționala Italiei. Singurul zeu tutelar al echipei e fotbalul. Aceleași raporturi ar trebui să regleze mereu jocul de fotbal. Timpurile sînt, însă, lacome și folosesc cel mai iubit joc al lumii pentru a obține profit etic și politic. Euro 2020 a rezistat dar asaltul continuă.