Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

E greu de spus de ce dispariția lui Ivan Patzaichin a lăsat în urmă o durere colectivă copleșitoare, ca la stingerea unei lumi sau ca la pierderea tinereții. E greu de spus pentru că Patzaichin însuși a păzit și purtat, fără să o arate, un tezaur pe care abia acum îl înțelegem uimiți. Patzaichin a fost purtătorul neoficial și onest al tuturor amintirilor, muncii și speranțelor generațiilor românești prin care a trecut.

Aici trebuie spus că Patzaichin a fost un mare sportiv dar nici o clipă la fel ca alți mari sportivi români sau de alte neamuri. Măreția sportivă a lui Patzaichin e șocantă dar imediat calculabilă: titlurile mondiale și olimpice se înșiră și dau o supremație neîntreruptă de aproape 20 de ani. Dar problema lui Patzaichin și a noastră a tuturor celor ce l-am văzut sau am auzit de el vine din afara sportului, deși a dus, în cele din urmă, la performanțe sportive extraordinare.

Ivan Patzaichin a repetat și desăvârșit istoria personală a nenumărați români necunoscuți. Patzaichin n-a fost niciodată un vorbitor plin de explicații, Însă, discreția lui înverșunată repeta muțenia unei oglinzi. Cine nu s-a văzut și cine nu și-a retrăit viața privindu-l pe Patzaichin?

Să pornim cu anonimatul. Patzaichin s-a născut în Deltă, cea mai ascunsă și aspră parte a României. Originile umile îl pregăteau pentru muncă și numai muncă. De altfel, destinul i s-a împlinit. Unul din cei mai mari sportivi ai lumii, Patzaichin n-a făcut altceva decât să muncească și să tragă poveri de la un capăt la altul al vieții. La început, printre pescari, apoi într-un sport care e mult mai apropiat de tortură decât de recital.

Apoi, modestia. Patzaichin a fost regele unui sport nepopular, aproape lipsit de spectatori și atenție publică. La fel ca atâția anonimi, Patzaichin nu a ales canoia ci s-a născut cu ea. Asta i-a fost meseria pentru că așa o cereau locul și timpul. O meserie epuizantă, nu un sport midlle-class, bine susținut cu bani și glorie. Adevărat, faima și recunoașterea au venit dar nu pot înșela: Patzaichin a fost un muncitor colosal și îndepărtat, ca un tăietor de lemne într-o pădure necunoscută. Tăcerile și lipsa haloului au fost partea cea mai bogată a omului în care s-au recunoscut cu ușurință alte milioane de oameni neatinși de faimă.

Invizibil sau vizibil numai la insistențele reporterilor, Patzaichin a repetat personal viețile a nenumărați oameni consumați de propria muncă și uitați din naștere. Patzaichin a fost un caz unic și fascinant de super-erou anonim. Nu un anti-erou programat pentru că Patzaichin n-a afișat niciodată atitudini, n-a pozat și n-a cerut o imagine anume. Nașterea și educația l-au făcut așa: un om popular, nu un populist, un erou anonim descoperit de anonimi.

Trebuie spus, fără jenă sau rețineri, că Ivan Patzaichin, canoistul copil și supercampionul matur, au confirmat și ridicat pe podium povestea neremarcată a milioane de oameni: nașterea în familii simple, munca începută devreme, încrederea că și ziua de mâine va fi o zi de muncă, răbdarea tăcută și modestia nevorbitoare.

În fond, cineva care e campion olimpic de la 19 la 35 de ani, cineva care câștigă titlul suprem cu barca găurită sau vâslește cu o scândură smulsă din barcă nu e un om ca toți ceilalți. Oare?

Patzaichin a făcut lucruri uluitoare fără să devină altcineva, fără să renunțe la lucrurile așezate în el de la bun început: bună cuviință, respect și discreție. Cine l-a cunoscut, a înțeles, din primele clipe, că e în prezența unui uriaș care transmite că e în prezența unui om mai important decît el. Ziariștii au fost mereu copleșiți de respectul umil cu care fost tratați de Patzaichin. Fără să joace un rol anume, Patzaichin, supercampionul, a privit fiecare întâlnire cu un ziarist ca pe miracolul ce i-a dat șansa de a vorbi celui mai mare scriitor al lumii. Citea atent și îndelung tot ce se scria despre sport dar aflai asta abia din întâmplare și târziu. Nimic, absolut nimic, n-a putut vreodată să facă din Patzaichin un orgoliu sau să îi pună pe față masca celebrității.

Însumând, Ivan Patzaichin a dus cu el și în el o lume care n-a cunoscut favorurile, a răzbit greu și a cerut doar să-și vadă de ale ei. Patzaichin a întrupat istoria românilor de rând și asta face din pierderea lui o durere de nealinat.

Nu toate clișeele sunt greșite dar cele mai multe sunt incomplete. Uneori repetiția acumulată în episoade uitate din comoditate se transformă într-o sentință pe care o confundăm cu o concluzie finală și o transformăm în clișeu. Iată, de pildă, ideea după care Afganistanul e „cimitirul imperiilor”. Expresia funcționează ca un clișeu și e folosită în mod repetat de câțiva ani buni. Odată cu agravarea tragică a crizei afgane în ultimele câteva săptămâni, clișeul cimitirului imperial afgan a ajuns aproape o obligație pentru comentatori politici și experți militari. Într-adevăr, istoria justifică renumele acestei zone devoratoare de imperii, deși detaliile sunt mult mai complicate decât s-ar părea la prima vedere.

În primul rând, pentru că însăși noțiunea de Afganistan, plasată în centrul clișeului amintit, nu e deloc clară sau sigură. Statul și națiunea afgană sunt realități omogene numai și numai în interpretarea occidentală a istoriei. În realitate, e greu de vorbit de un stat și o națiune afgană, așa cum se vorbește de un stat sau o națiune germană, poloneză sau română. Așa ceva nu există iar cei pe care continuăm să îi numim afgani nu se recunosc decât parțial în această definiție. Fidelitățile etnice, tribale, de clan și religioase sunt numeroase și distincte iar așa numitul compact național afgan e, mai degrabă, o ficțiune care simplifică fără să explice.

Multitudinea și fragmentarea sunt date istorice cât se poate de vii în Afganistan. Dimpotrivă, centralizarea și coordonarea sunt absente sau, mai degrabă, au o viață scurtă și interesată. Coeziunea afgană a funcționat mereu oportunist în alianțe temporare cauzate de apariția unei mari puteri în căutare de dominație și, implicit, a unui regim care ar fi forțat unificarea administrativă, religioasă și politică. Ori de cîte ori, spațiul geografico-etnic al Afganistanului a fost în pericol de omogenizare prin forță, răspunsul local a fost extrem de virulent și persistent. Suma acestor ciocniri dă istoria războaielor defensive afgane și descrie perimetrul faimosului cimitir al imperiilor.

Povestea acestei reacții începe mult înaintea epocii moderne și e, azi, parte a unei aglomerări obscure de date, figuri și evenimente uitate. În orice caz, atât enorma presiune arabă cât și invazia mongolă au dat în Afganistan de o rezistență remarcabilă și nu au reușit să își desăvârșească prezența. Astfel, Afganistanul a fost islamizat dar niciodată arabizat iar tentativa mongolă a lăsat în urmă o baie de sânge și nimic altceva.

Viața clișeului „Afganistan-cimitir al imperiilor” începe cu adevărat abia în epoca modernă. Mai întîi, războaiele purtate între 1840 și 1880, de Marea Britanie, într-o zonă, de altfel mult mai largă decît Afganistanul de astăzi, s-au soldat cu un semi-eșec sau, mai precis, cu rezultate mult sub succesele care au permis colonizarea și administrarea Indiei sau a Pakistanului. Britanicii au rămas o prezență plină de influență în zonă, dar nu au preluat niciodată în mod direct Afganistanul. După încă o sută de ani, invazia sovietică a provocat un război de 10 ani (1979-1989) încheiat cu retragerea Armatei Roșii și încununat de prăbușirea statului sovietic în următorii doi ani. A treia treaptă modernă pe care stă clișeul imperial afgan s-a încheiat în august 2021, odată cu retragerea umilitoare a forțelor sub pavilion NATO și, în primul rînd, a forței militare americane.

Însumând, trei imperii au pierdut forță și prestigiu în Afganistan și, de fiecare dată, eșecul a prefațat declinul lor manifest. Tocmai în acest punct, formula „Afganistan - cimitirul imperiilor” începe să își dovedească insuficiența. Exactă în datele ei istorice, ea spune de fapt ceva mai mult decât o lasă să se înețeleagă faptele militare și răsturnările politice.

Astfel, sub desenul istoric al acestui clișeu se poate ghici o altă problemă și se poate înțelege un alt punct de criză. Căci, de fiecare dată, oricare ar fi fost numele imperiilor implicate în coșmarul afgan, ciocnirea a repetat aceeași distribuție de forțe. Mai clar, un program ideologic modern contra unei riposte arhaice în mod esențial organică și ne-programatică.

Comercialismul liberal britanic, comunismul de stat sovietic și liberalismul misionar american au încercat, în ciuda diferențelor de valori, să impună în Afganistan un mod de organizare și un corp de valori non- sau anti-oriental, anti-etnic și modern-industrial. În toate aceste cazuri, tentativa de reeducare a fost respinsă violent de forțe locale diverse, dar fidele unuia și aceluiași profil de viață tradițional. Iată de ce faimosul clișeu „Afganistan - cimitirul imperiilor” stă pe o realitate mult mai profundă și mai complexă decât simpla moară de măcinat armate și strategii militare.

O experiență repetată de 250 de ani încoace ar fi trebuit să sugereze că „cimitirul imperiilor” e, de fapt, totuna cu limita ideologiilor moderne în lumi străine de valorile modernității.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG