Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Sorry! No content for 30 septembrie. See content from before

marți 28 septembrie 2021

Într-o lume legănată de nonsens, alegerile din Germania au confirmat: există, totuși, stabilitate. Dar asta nu e o consolare. Căci numele real al stabilității confirmate de alegerile din Germania e, pur și simplu, paralizia. O specialitate locală pe care alegătorii și partidele germane o repetă aproape mecanic. Alegerile au dat un cîștigător aritmetic, dar exclud formarea rapidă a unui guvern funcțional și prelungesc formula greoaie a unei noi coaliții, perfectibile cîndva, după luni de negocieri labirintice. Nici unul din rezultatele finale ale alegerilor nu îngăduie concluzii avîntate și nu deschide spre o viață politică dinamică în cea mai mare putere economică a Europei.

Adevărat, Olaf Scholz, liderul social-democraților, se poate declara învingător, dar cu 25,7% din voturi Scholz ar putea deveni cancelarul cu cel mai scăzut nivel de sprijin popular din istoria germană modernă.

Celălalt mare clasic german, Partidul Creștin Democrat, stă și mai rău. Plasați în poziția a doua, creștin-democrații au pierdut aproape 10% față de alegerile de acum 4 ani. Angela Merkel, figura totemică a partidului și a ultimilor aproape 20 de ani de politică germană, nu și-a putut ajuta partidul și a făcut, de fapt, figura unui martor extern și neputincios.

În poziția a treia, Partidul Verzilor a atins 15% și a intrat, astfel, în zona forțelor majore. Rezultatul e înșelător. Pînă acum cîteva luni, Verzii erau cotați ca viitor partid conducător al Germaniei. Rezultatul de la capătul alegerilor e o încoronare minoră sau, mai degrabă, o deziluzie mascată.

Alternativa Germană, partidul dreptei radicale, a rămas cu 11% în poziția fixă de refugiu al contestației și va fi, cu siguranță, pe mai departe un corp exterior sistemului.

Liberal-democrații, un partid pro-business, maleabil și uneori folosit pentru a da „balamaua” coalițiilor a atins 12% și își poate relua funcția obișnuită de agent de coagulare al unei majorități.

În sfîrșit, Die Linke, partidul radical al stîngii, a scos 5%, ceea ce înseamnă că rămîne pe hartă, dar e la marginea sistemului și suferă de pe urma ascensiunii stîngii tradiționale și ecologice.

La un loc, toate aceste rezultate spun că Germania și estabishmentul ei obosit vor continua drumul pe care atîta lume s-a obișnuit să îl descrie în două cuvinte: Angela Merkel. Merkelismul se va perpetua pentru că traduce fidel realitatea unei țări care amînă politica frontală și lărgește compromisuri din ce în ce mai largi peste crize și contradicții din ce în ce mai numeroase.

După Merkel, va urma tot Merkel. Mai întîi, în calitate de Cancelar interimar, pe durata lunilor lungi de negocieri care preced, în mod tradițional, formarea unui guvern german. Apoi, chiar după ce noul guvern va fi format și instalat, merkelismul va rămîne principala formă de viață și decizie politică. Pare curios, dar această formă de coerență staționară e inevitabilă. Și asta pentru că bilanțul Cancelarului Merkel, după 4 mandate și 16 ani la putere, a devenit realitatea de care Germania nu se mai poate desprinde. Proprietățile merkelismului ca formă de viață politică sînt tot ce e mai avansat în materie de ambivalență și pot fi descrise cu formule contradictorii ca: declin prosper, paralizie dinamică și impas constructiv.

În fond, nu există nimic mai important la capătul alegerilor care vor da, pînă la urmă, un nou guvern german decît șansa de a evalua efectele trecerii Angelei Merkel prin istoria germană. Bilanțul e uimitor și, dată fiind poziția de pilot european a statului german, are o gravitate istorică. Angela Merkel a lăsat în urmă o țară și o Europă mai apropiată ca oricînd de schimbări majore, dar și mai nesigură ca oricînd pe efectele lor reale.

Cel mai cunoscut exemplu e decizia Cancelarului Merkel de a rescrie viitorul energetic al Germaniei. În 2011, după accidentul de la Fukushima, Cancelarul Merkel a pus capăt, pur și simplu, energiei nucleare germane și a proclamat intrarea în era energiei alternative. După 10 ani, singurul rezultat cert al acestui proiect încărcat de pozitivitate idealistă e Nord Stream 2, rețeaua de livrare a gazului cu care Rusia controlează sau e la un pas de a controla consumul energetic și mai departe, lumea politică europeană. Ironia, accidentul sau coincidența semnificativă au făcut, de altfel, ca alegerile din Germania să se desfășoare în plină criză energetică europeană provocată sau măcar stimulată de presiuni rusești pentru finalizarea imediată a rețelei NS2.

În toți anii erei Merkel, Germania a continuat să își propage și întărească reputația de exportator industrial inepuizabil. În 2020 acest atu și-a cerut drepturile și a cerut prezența masivă pe încă o piață: în China. Un acord uriaș de investiții germane în China a fost susținut și definitivat în decembrie 2020 de Cancelarul Merkel. Efectul moral e mai mult decît discutabil, pentru o țară și un lider european care au făcut din principiile morale o exigență severă. Atît de riguroasă în alte părți, exigența morală are, în cazul Chinei, o realitate strict verbală. Economic efectele sînt la fel de serioase. Marele bazin de consum chinez garantează că Germania va continua să se adînceacă în „mistica producției de export”. Ceea ce va prelungi dezechilibrul unei economii care a pus investițiile și infrastructura pe planul doi, tocmai pentru a-și exercita „la roșu” capacitatea de producător.

Amintirile epocii Merkel sînt însă un capitol cu totul aparte în Sudul și Estul Europei. În 2009, criza datoriilor și blocajul băncilor au fost tratate de Cancelarul Merkel cu un recital de oțel: austeritate pînă la capăt. Asprimea extremă a tratamentului a lovit în primul rînd zona fragilă a Europei de Sud. Grecia a suferit un șoc inimaginabil, iar economia italiană încearcă fără succes să revină la suprafaţă. Unda de șoc a atins și Europa de Est, unde o mulțime de oameni au aflat că trebuie să strîngă cureaua sau să intre în faliment pentru a respecta angajamente de austeritate severă, prezentate drept probe de forță morală.

În 2014, în cel mai celebru episod al carierei, Cancelarul Merkel a deschis ușa valului de migranți plecat din Siria și, apoi, din toate zonele năpăstuite ale Africii și Asiei. După absorbția unui milion de migranți, Germania a încercat, sub conducerea Cancelarului Merkel, să pună capăt mișcării pe care o salutase inițial și a tratat pe bani cu liderul turc Erdogan, aflat în poziția de a regla fluxurile umane. În paralel, Cancelarul Merkel a încurajat proiectul unui sistem european de cote de repartizare a migranților. Conflictul cu statele Europei de Est era inevitabil. Falia Vest-Est s-a deschis imediat. Replicile, presiunile și prejudecățile care despart statele așa zis „nerecunoscătoare” ale Estului de statele așa zis „binefăcătoare” ale Vestului continuă și lucreze.

Mai puțin notat, un alt eveniment istoric atîrnă greu în palmaresul Cancelarului Merkel și în bilanțul european al merkelismului. Sub privirile Cancelarului Merkel, excepția britanică s-a întețit și, în 2016, a devenit Brexit. Uniunea Europeană pierdea o națiune esențială. Impresia unei mari erori europene de pilotaj sub mînă germană e greu de evitat.

După 16 ani de politică germană și europeană, figura Cancelarului Merkel are un contur istoric indiscutabil. Dar aura Cancelarului pare să țină mai degrabă de longevitatea politică și de stăruința unei atitudini plate, fără alt relief în afara propriei perseverențe. Dacă acest fel de a face politică e venerat astăzi, e de spus, totuși, că posteritatea lui nu e o binefacere. Compromisurile și stăruința aproape mecanică ale merkelismului dau azi materialul contradictoriu pe care ar trebui să îl rezolve tocmai o generație de lideri germani și europeni demult reeducați de merkelism.

Cel puțin în acest fel, ca formulă-destin și politică imuabilă, Merkel și merkelismul sînt totuna cu istoria contemporană a Europei. Spre binele sau spre răul Europei. Dacă din aceste cuvinte se poate extrage un compromis.

Cea mai nouă criză nu poate fi o surpriză în vremuri care alimentează crize folosind un generator neobosit: decizii etice transformate în decizii politice. Astfel, proaspăta criză de energie care se întinde în statele Europei e rezultatul unei suite de idealuri etice dominante și adoptate politic, în ultimii 10-20 de ani. Consecințele sunt spectaculoase. De câteva săptămâni, consumatorii, adică aproape fiecare casă și familie europeană au aflat că trebuie să se pregătească pentru scumpiri șocante și restrângeri de neconceput. În Marea Britanie, rezerva de stoc energetic e la limită și riscă să nu mai facă față nevoilor obișnuite. În Italia, facturile de energie care vor ajunge la consumatori în Octombrie vor fi cu 40% mai mari. În Germania, Franța și Spania scumpirile sunt iminente. De unde această aliniere grăbită de scumpiri, întâmpinată de majoritatea guvernelor cu resemnare?

De regulă, explicațiile în marginea comerțului cu energie sunt enorm de complicate. Nici acum nu e altfel, numai că factorii care au forțat reașezarea întregii piețe sunt mult mai vizibili și nu mai pot fi mascați de calculații savante.

Primul din acești factori e forcing-ul rus. Ajuns în poziție de control pe piața vest-europeană gazul livrat de Rusia începe să dicteze decizii politice. Rusia a strâns robinetul și efectul s-a propagat rapid. Nu e greu de înțeles că Rusia face mutarea finală pentru a urgenta încheierea proiectului Nord Stream 2 - rețeaua de livrare prin conductă a gazului către Germania și alți clienți vest-europeni. Demonstrația de forță a Rusiei stabilește intrarea într-o epocă politico-energetică nouă. Europa de Vest e, deja, un client dependent, aproape fără alternativă, și va trebui să se adapteze situației date.

Dar supremația energiei rusești în Europa nu e un dat fără antecedente. Nu trebuie uitat că, treptat, în ultimele decenii, Europa a curățat terenul și a invitat monopolul rus, printr-o serie de măsuri cuprinse în evantaiul tot mai larg al politicii verzi, de decarbonizare și încurajare a așanumitei „energii curate”. Asta a însemnat, pe de o parte, că majoritatea statelor europene au urmat programele de eliminare a energiei compromise - așa cum scrie în îndreptarul ecologic adoptat în UE și în majoritatea statelor industrializate ale lumii.

Germania și-a lichidat centralele nucleare în 2001, după dezastrul de la Fukushima. A fost un pretext masiv, dar presiunile erau deja la lucru și anunțau sfârșitul energiei nucleare germane. Celelalte surse „clasice” de energie au fost închise mult înainte. Centralele termice, exploatările de cărbune și țiței au fost închise în aproape toată Europa, spre a face loc parcurilor eoliene și panourilor solare - unități de bază ale unei „industrii verzi” în mare expansiune și bogat subvenționate financiar și moral. În plus, transformarea emisiilor de carbon în piață activă de titluri a provocat, rapid, consecințe previzibile: permisele de emisie de carbon din așa numita ETS (Emission Trading Scheme) s-au scumpit și au tras după ele prețul energiei livrate către consumatori.

Însumând efectul acestor evoluții care proiectează ambiții generos-idealiste în politica energetică și adăugând jocul abil de așteptare-condiționare al Rusiei, Europa e pe punctul de a constata că spațiul de joc s-a restrâns dramatic. Prima victimă e consumatorul care e bun de plată și subvenționează, deja, noul tablou-criză al energiei.

În plan geostrategic, impasul energetic sugerează distinct că Europa alunecă într-o poziție precară, pasivă și fără alternative. Rusia, în poziție de comandă, și China, îndeajuns de puternică pentru a ignora restricțiile ecologice, acumulează avantaje strategice formidabile. Relația europeană cu Statele Unite nu mai promite mare lucru. După iritările și polemicile din timpul mandatului Trump, speranța în relansarea bunelor relații odată cu mandatul Biden a avut o viață scurtă. Administrația Biden nu pare mai interesată de protecția strategică a Europei decât administrația Trump. După ridicarea sancțiunilor americane care încercau să blocheze proiectul Nord Stream 2, a venit adevăratul șoc: contractul militar-nuclear Statele Unite-Australia-Marea Britanie care a scos din joc investiții și interese uriașe ale statului francez. Lovitura a provocat furie în Franța și în UE. Mai mult, semnalul după care interesele americane sunt definite de teatrul chino-pacific și articulate pe baza unei alianțe anglofone a devenit clar. Frustrarea europeană e îndreptățită, dar nu inocentă. Iernile ce vin vor face opoziția cea mai convingătoare și periculoasă pentru blocul european.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG