Traian Ungureanu

Într-un anume fel, a devenit obositor și ușor ridicol, să scrii, an de an, la dată fixă, despre 11 septembrie. Prea mulți comentatori sugerează că au ceva nou de spus dar țin, de fapt, să povestească, anual, ce experiență personală au avut ei pe 11 septembrie: ce au simțit, cu cine au vorbit și de la ce televiziune au aflat de atacul terorist de la New York. Literatura acestor mărturii repetate, de multe ori îndepărtate și cel mai adesea reîncălzite a devenit un automatism. Apoi, până pe 11 septembrie anul următor, toată lumea tace. 11 septembrie împarte acest tratament cu atâtea alte evenimente istorice azi uitate și, la vremea lor, îndelung evocate: războaie, asasinate politice, revoluții și catastrofe de tot felul. E suficient pentru a înțelege, dincolo de orice dubiu, măcar un lucru: 11 septembrie e pentru toată lumea, de orice culoare politică, rang, convingeri religioase sau stare socială, evenimentul care a schimbat cursul istoriei.

Indiferent de calitatea comentariilor scrise sau vorbite, totți cei ce simt nevoie să spună ceva despre 11 septembrie simt că au fost contemporanii unui eveniment nu numai ieșit din comun ci hotărâtor. Această percepție difuză e mai degrabă un sentiment greu de explicat dar ferm. Chiar atunci când comentariile dau analize docte și bine informate, același sentiment rămâne în subtext fără a putea fi clarificat. Câteva lucruri sunt, însă, de bănuit. Toate țin de mutații înregistrate subconștient și resimțite moral ca o pierdere gravă și de neînțeles, sosită din senin.

E vorba, mai întâi, de transformarea dimensiunilor. A tuturor dimensiunilor. 11 septembrie, cel mai sângeros act terorist cunoscut în istorie, a venit la capătul unei operații neverosimile. După o operație care părea posibilă doar în lumea fără restricții a desenului animat, 11 oameni au trecut prin toate barierele birocratice și de securitate ale celui mai puternic stat al lumii, au capturat trei avioane uriașe, le-au transformat în proiectile și au doborât două clădiri enorme, incinerând 3000 de oameni. O asemenea suită părea, până pe 11 septembrie, o fantezie suprarealistă, tipică pentru desenul animat și ruda sa imediată jocurile pe computer.

În aceeași zonă au trecut, odată, cu 11 septembrie, și noțiunile care separau și limitau lumile contemporane. Astfel, un spasm religios fanatic articulat în Orientul Mijlociu a devenit parte a vieții și, mai ales, a morții la New York. Noțiunea de distanță era, astfel, abolită și își pierdea greutatea clasică. O altă dispariție de neconceput a făcut posibilă intervenția în plină modernitate a unei lumi străine și, la drept vorbind, plasată într-o cu totul altă eră istorică. Timpul a fost suspendat pe 11 septembrie și asta a pus într-un contact fatal America secolului XXI și Islamul aproape nemișcat în ultimii 1000-1500 de ani.

11 septembrie a luat cu el și a carbonizat distanțele în spațiu și timp. Într-un fel, 11 septembrie a ilustrat o globalizare negativă și atotputernică. Totul a devenit o dilatare în care orice e posibil, simultan și nu mai e local, teritorial și tradițional. Din acest punct de vedere, 11 septembrie e, într-adevăr, un eveniment istoric fără precedent iar această veste cutremurătoare explică în mare măsură neliniștea subconștientă a atâtor oameni care nu se pot despărți mental de acea zi.

Următorii 20 de ani și cei ce vin mai departe au confirmat și confirmă acest salt brutal într-o lume care și-a pierdut limitele. Discursurile și ideologiile au năvălit în forma lor extremă, după 11 septembrie. Islamismul și misionarismul liberal au coupat scena și, fără să se împiedice în popoare și număr de victime, au remodelat-o. Rezultatul vizibil și mai ales audibil e o nevroză globală de care nu e scutit nimeni, nicăieri. Așa numita polarizare a societăților occidentale, mult amplificată de extinderea platformelor sociale, e deja un dat, o stare mentală care face din orice temă un pretext de contestație, injurie sau, mai nou anulare (cancelling). Supremația a devenit singura țintă și dorință a persoanelor sau grupurilor care susțin ceva: o idee, un candidat, un program, o sumă de date statistice.

Dar argumentul cel mai simplu e tocmai imaginea colectivă a lumii născută de carnagiul din 11 septembrie.

După 20 de ani: Orientul Mijlociu e țăndări, Rusia, China și Iranul sunt în poziția de a prelua zone slăbite de eșecuri americane, Europa e mai aproape de Rusia și China și, în orice caz, mai departe de Statele Unite, Occidentul e consumat de un război cultural intern crunt iar încrederea omului modern în sine însuși a lăsat locul unui scepticism în creștere.

După 20 de ani, ne aflăm în momentul în care prima generație care nu a fost martora conștientă a tragediei din 11 septembrie atinge maturitatea. A venit, adică, timpul să transmitem acestei generații sensul și importanța istorică a tragediei din 11 septembrie. Și e tot mai greu de spus dacă vom avea cum.

E greu de spus de ce dispariția lui Ivan Patzaichin a lăsat în urmă o durere colectivă copleșitoare, ca la stingerea unei lumi sau ca la pierderea tinereții. E greu de spus pentru că Patzaichin însuși a păzit și purtat, fără să o arate, un tezaur pe care abia acum îl înțelegem uimiți. Patzaichin a fost purtătorul neoficial și onest al tuturor amintirilor, muncii și speranțelor generațiilor românești prin care a trecut.

Aici trebuie spus că Patzaichin a fost un mare sportiv dar nici o clipă la fel ca alți mari sportivi români sau de alte neamuri. Măreția sportivă a lui Patzaichin e șocantă dar imediat calculabilă: titlurile mondiale și olimpice se înșiră și dau o supremație neîntreruptă de aproape 20 de ani. Dar problema lui Patzaichin și a noastră a tuturor celor ce l-am văzut sau am auzit de el vine din afara sportului, deși a dus, în cele din urmă, la performanțe sportive extraordinare.

Ivan Patzaichin a repetat și desăvârșit istoria personală a nenumărați români necunoscuți. Patzaichin n-a fost niciodată un vorbitor plin de explicații, Însă, discreția lui înverșunată repeta muțenia unei oglinzi. Cine nu s-a văzut și cine nu și-a retrăit viața privindu-l pe Patzaichin?

Să pornim cu anonimatul. Patzaichin s-a născut în Deltă, cea mai ascunsă și aspră parte a României. Originile umile îl pregăteau pentru muncă și numai muncă. De altfel, destinul i s-a împlinit. Unul din cei mai mari sportivi ai lumii, Patzaichin n-a făcut altceva decât să muncească și să tragă poveri de la un capăt la altul al vieții. La început, printre pescari, apoi într-un sport care e mult mai apropiat de tortură decât de recital.

Apoi, modestia. Patzaichin a fost regele unui sport nepopular, aproape lipsit de spectatori și atenție publică. La fel ca atâția anonimi, Patzaichin nu a ales canoia ci s-a născut cu ea. Asta i-a fost meseria pentru că așa o cereau locul și timpul. O meserie epuizantă, nu un sport midlle-class, bine susținut cu bani și glorie. Adevărat, faima și recunoașterea au venit dar nu pot înșela: Patzaichin a fost un muncitor colosal și îndepărtat, ca un tăietor de lemne într-o pădure necunoscută. Tăcerile și lipsa haloului au fost partea cea mai bogată a omului în care s-au recunoscut cu ușurință alte milioane de oameni neatinși de faimă.

Invizibil sau vizibil numai la insistențele reporterilor, Patzaichin a repetat personal viețile a nenumărați oameni consumați de propria muncă și uitați din naștere. Patzaichin a fost un caz unic și fascinant de super-erou anonim. Nu un anti-erou programat pentru că Patzaichin n-a afișat niciodată atitudini, n-a pozat și n-a cerut o imagine anume. Nașterea și educația l-au făcut așa: un om popular, nu un populist, un erou anonim descoperit de anonimi.

Trebuie spus, fără jenă sau rețineri, că Ivan Patzaichin, canoistul copil și supercampionul matur, au confirmat și ridicat pe podium povestea neremarcată a milioane de oameni: nașterea în familii simple, munca începută devreme, încrederea că și ziua de mâine va fi o zi de muncă, răbdarea tăcută și modestia nevorbitoare.

În fond, cineva care e campion olimpic de la 19 la 35 de ani, cineva care câștigă titlul suprem cu barca găurită sau vâslește cu o scândură smulsă din barcă nu e un om ca toți ceilalți. Oare?

Patzaichin a făcut lucruri uluitoare fără să devină altcineva, fără să renunțe la lucrurile așezate în el de la bun început: bună cuviință, respect și discreție. Cine l-a cunoscut, a înțeles, din primele clipe, că e în prezența unui uriaș care transmite că e în prezența unui om mai important decît el. Ziariștii au fost mereu copleșiți de respectul umil cu care fost tratați de Patzaichin. Fără să joace un rol anume, Patzaichin, supercampionul, a privit fiecare întâlnire cu un ziarist ca pe miracolul ce i-a dat șansa de a vorbi celui mai mare scriitor al lumii. Citea atent și îndelung tot ce se scria despre sport dar aflai asta abia din întâmplare și târziu. Nimic, absolut nimic, n-a putut vreodată să facă din Patzaichin un orgoliu sau să îi pună pe față masca celebrității.

Însumând, Ivan Patzaichin a dus cu el și în el o lume care n-a cunoscut favorurile, a răzbit greu și a cerut doar să-și vadă de ale ei. Patzaichin a întrupat istoria românilor de rând și asta face din pierderea lui o durere de nealinat.