Traian Ungureanu

Cea mai nouă criză nu poate fi o surpriză în vremuri care alimentează crize folosind un generator neobosit: decizii etice transformate în decizii politice. Astfel, proaspăta criză de energie care se întinde în statele Europei e rezultatul unei suite de idealuri etice dominante și adoptate politic, în ultimii 10-20 de ani. Consecințele sunt spectaculoase. De câteva săptămâni, consumatorii, adică aproape fiecare casă și familie europeană au aflat că trebuie să se pregătească pentru scumpiri șocante și restrângeri de neconceput. În Marea Britanie, rezerva de stoc energetic e la limită și riscă să nu mai facă față nevoilor obișnuite. În Italia, facturile de energie care vor ajunge la consumatori în Octombrie vor fi cu 40% mai mari. În Germania, Franța și Spania scumpirile sunt iminente. De unde această aliniere grăbită de scumpiri, întâmpinată de majoritatea guvernelor cu resemnare?

### Vezi și... ###

„Gazprom șantajează Europa, nu crește rezervele de gaze”

De regulă, explicațiile în marginea comerțului cu energie sunt enorm de complicate. Nici acum nu e altfel, numai că factorii care au forțat reașezarea întregii piețe sunt mult mai vizibili și nu mai pot fi mascați de calculații savante.

Primul din acești factori e forcing-ul rus. Ajuns în poziție de control pe piața vest-europeană gazul livrat de Rusia începe să dicteze decizii politice. Rusia a strâns robinetul și efectul s-a propagat rapid. Nu e greu de înțeles că Rusia face mutarea finală pentru a urgenta încheierea proiectului Nord Stream 2 - rețeaua de livrare prin conductă a gazului către Germania și alți clienți vest-europeni. Demonstrația de forță a Rusiei stabilește intrarea într-o epocă politico-energetică nouă. Europa de Vest e, deja, un client dependent, aproape fără alternativă, și va trebui să se adapteze situației date.

Dar supremația energiei rusești în Europa nu e un dat fără antecedente. Nu trebuie uitat că, treptat, în ultimele decenii, Europa a curățat terenul și a invitat monopolul rus, printr-o serie de măsuri cuprinse în evantaiul tot mai larg al politicii verzi, de decarbonizare și încurajare a așanumitei „energii curate”. Asta a însemnat, pe de o parte, că majoritatea statelor europene au urmat programele de eliminare a energiei compromise - așa cum scrie în îndreptarul ecologic adoptat în UE și în majoritatea statelor industrializate ale lumii.

Germania și-a lichidat centralele nucleare în 2001, după dezastrul de la Fukushima. A fost un pretext masiv, dar presiunile erau deja la lucru și anunțau sfârșitul energiei nucleare germane. Celelalte surse „clasice” de energie au fost închise mult înainte. Centralele termice, exploatările de cărbune și țiței au fost închise în aproape toată Europa, spre a face loc parcurilor eoliene și panourilor solare - unități de bază ale unei „industrii verzi” în mare expansiune și bogat subvenționate financiar și moral. În plus, transformarea emisiilor de carbon în piață activă de titluri a provocat, rapid, consecințe previzibile: permisele de emisie de carbon din așa numita ETS (Emission Trading Scheme) s-au scumpit și au tras după ele prețul energiei livrate către consumatori.

### Vezi și... ###

Gazprom avertizează că prețul gazelor în Europa ar putea să mai crească

Însumând efectul acestor evoluții care proiectează ambiții generos-idealiste în politica energetică și adăugând jocul abil de așteptare-condiționare al Rusiei, Europa e pe punctul de a constata că spațiul de joc s-a restrâns dramatic. Prima victimă e consumatorul care e bun de plată și subvenționează, deja, noul tablou-criză al energiei.

În plan geostrategic, impasul energetic sugerează distinct că Europa alunecă într-o poziție precară, pasivă și fără alternative. Rusia, în poziție de comandă, și China, îndeajuns de puternică pentru a ignora restricțiile ecologice, acumulează avantaje strategice formidabile. Relația europeană cu Statele Unite nu mai promite mare lucru. După iritările și polemicile din timpul mandatului Trump, speranța în relansarea bunelor relații odată cu mandatul Biden a avut o viață scurtă. Administrația Biden nu pare mai interesată de protecția strategică a Europei decât administrația Trump. După ridicarea sancțiunilor americane care încercau să blocheze proiectul Nord Stream 2, a venit adevăratul șoc: contractul militar-nuclear Statele Unite-Australia-Marea Britanie care a scos din joc investiții și interese uriașe ale statului francez. Lovitura a provocat furie în Franța și în UE. Mai mult, semnalul după care interesele americane sunt definite de teatrul chino-pacific și articulate pe baza unei alianțe anglofone a devenit clar. Frustrarea europeană e îndreptățită, dar nu inocentă. Iernile ce vin vor face opoziția cea mai convingătoare și periculoasă pentru blocul european.

Într-un anume fel, a devenit obositor și ușor ridicol, să scrii, an de an, la dată fixă, despre 11 septembrie. Prea mulți comentatori sugerează că au ceva nou de spus dar țin, de fapt, să povestească, anual, ce experiență personală au avut ei pe 11 septembrie: ce au simțit, cu cine au vorbit și de la ce televiziune au aflat de atacul terorist de la New York. Literatura acestor mărturii repetate, de multe ori îndepărtate și cel mai adesea reîncălzite a devenit un automatism. Apoi, până pe 11 septembrie anul următor, toată lumea tace. 11 septembrie împarte acest tratament cu atâtea alte evenimente istorice azi uitate și, la vremea lor, îndelung evocate: războaie, asasinate politice, revoluții și catastrofe de tot felul. E suficient pentru a înțelege, dincolo de orice dubiu, măcar un lucru: 11 septembrie e pentru toată lumea, de orice culoare politică, rang, convingeri religioase sau stare socială, evenimentul care a schimbat cursul istoriei.

Indiferent de calitatea comentariilor scrise sau vorbite, totți cei ce simt nevoie să spună ceva despre 11 septembrie simt că au fost contemporanii unui eveniment nu numai ieșit din comun ci hotărâtor. Această percepție difuză e mai degrabă un sentiment greu de explicat dar ferm. Chiar atunci când comentariile dau analize docte și bine informate, același sentiment rămâne în subtext fără a putea fi clarificat. Câteva lucruri sunt, însă, de bănuit. Toate țin de mutații înregistrate subconștient și resimțite moral ca o pierdere gravă și de neînțeles, sosită din senin.

E vorba, mai întâi, de transformarea dimensiunilor. A tuturor dimensiunilor. 11 septembrie, cel mai sângeros act terorist cunoscut în istorie, a venit la capătul unei operații neverosimile. După o operație care părea posibilă doar în lumea fără restricții a desenului animat, 11 oameni au trecut prin toate barierele birocratice și de securitate ale celui mai puternic stat al lumii, au capturat trei avioane uriașe, le-au transformat în proiectile și au doborât două clădiri enorme, incinerând 3000 de oameni. O asemenea suită părea, până pe 11 septembrie, o fantezie suprarealistă, tipică pentru desenul animat și ruda sa imediată jocurile pe computer.

În aceeași zonă au trecut, odată, cu 11 septembrie, și noțiunile care separau și limitau lumile contemporane. Astfel, un spasm religios fanatic articulat în Orientul Mijlociu a devenit parte a vieții și, mai ales, a morții la New York. Noțiunea de distanță era, astfel, abolită și își pierdea greutatea clasică. O altă dispariție de neconceput a făcut posibilă intervenția în plină modernitate a unei lumi străine și, la drept vorbind, plasată într-o cu totul altă eră istorică. Timpul a fost suspendat pe 11 septembrie și asta a pus într-un contact fatal America secolului XXI și Islamul aproape nemișcat în ultimii 1000-1500 de ani.

11 septembrie a luat cu el și a carbonizat distanțele în spațiu și timp. Într-un fel, 11 septembrie a ilustrat o globalizare negativă și atotputernică. Totul a devenit o dilatare în care orice e posibil, simultan și nu mai e local, teritorial și tradițional. Din acest punct de vedere, 11 septembrie e, într-adevăr, un eveniment istoric fără precedent iar această veste cutremurătoare explică în mare măsură neliniștea subconștientă a atâtor oameni care nu se pot despărți mental de acea zi.

Următorii 20 de ani și cei ce vin mai departe au confirmat și confirmă acest salt brutal într-o lume care și-a pierdut limitele. Discursurile și ideologiile au năvălit în forma lor extremă, după 11 septembrie. Islamismul și misionarismul liberal au coupat scena și, fără să se împiedice în popoare și număr de victime, au remodelat-o. Rezultatul vizibil și mai ales audibil e o nevroză globală de care nu e scutit nimeni, nicăieri. Așa numita polarizare a societăților occidentale, mult amplificată de extinderea platformelor sociale, e deja un dat, o stare mentală care face din orice temă un pretext de contestație, injurie sau, mai nou anulare (cancelling). Supremația a devenit singura țintă și dorință a persoanelor sau grupurilor care susțin ceva: o idee, un candidat, un program, o sumă de date statistice.

Dar argumentul cel mai simplu e tocmai imaginea colectivă a lumii născută de carnagiul din 11 septembrie.

După 20 de ani: Orientul Mijlociu e țăndări, Rusia, China și Iranul sunt în poziția de a prelua zone slăbite de eșecuri americane, Europa e mai aproape de Rusia și China și, în orice caz, mai departe de Statele Unite, Occidentul e consumat de un război cultural intern crunt iar încrederea omului modern în sine însuși a lăsat locul unui scepticism în creștere.

După 20 de ani, ne aflăm în momentul în care prima generație care nu a fost martora conștientă a tragediei din 11 septembrie atinge maturitatea. A venit, adică, timpul să transmitem acestei generații sensul și importanța istorică a tragediei din 11 septembrie. Și e tot mai greu de spus dacă vom avea cum.