Traian Ungureanu

La 90 de ani, Mihail Gorbaciov e abia la începutul propriei posterități. Inevitabil, versiunile în care îl vom percepe și înțelege pe ultimul lider sovietic se vor înmulți și vor genera, ca în cazul atâor mari personaje istorice, școli, tratate și curente pro- și anti-. De fapt, Gorbaciov funcționează demult, de aproape 30 de ani, în două exemplare. Dublul corespunde fidel spațiilor de civilizație care se întind de o parte și de alta a fontierei spațiului rus.

Gorbaciov continuă să fie o figură luminoasă în Europa de Vest și, într-o măsură ceva mai mică, în Europa de Est (fostul „lagăr socialist”). În fostele Republici Socialiste ale Răsăritului, Gorbaciov a fost privit, de la bun început, ca o variantă tot mai promițătoare a mecanicii staliniste. Apoi, după 1989, imaginea Estică a lui Gorbaciov a încăput într-un sentiment confuz și contradictoriu: pe de o parte recunoștiință pentru omul care a clătinat și făcut vânt liderilor comuniști, de la Honeker la Ceaușescu. Pe de altă parte, resentiment față de omul care a demonstrat, încă o dată că istoria Estului se scrie, conspirativ sau pe față, la Moscova. Altă depreciere s-a instalat după ce același Gorabaciov și -a dovedit, scurt timp, convingerea că socialismul poate fi salvat într-o variantă respirabilă (ecoul acestei poziții l-a făcut insuportabil pe Ion Iliescu, în România). Reputația lui Gorbaciov a scăzut și mai mult, în Est, după ce a devenit clar că gorbaciovismul a girat supraviețuirea structurilor comuniste - cu potențial cu tot - și a înlesnit reapariția activului de partid în poziții de influență și control.

Imaginea cu care Gorbaciov continuă să defileze în Occident e încă mai complicată și interesantă. Gorbaciov a fost primit cu ușurare: un lider sovietic spărgea racla dogmatică în care au trăit și condus dictatorii sovietici de la Lenin încoace (cu scurta întrerupere datorată episodului Hrusciov). Acceptat de însăși Margaret Thatcher (Doamna de Fier - cu numele născocit, în mod paradoxal, de propaganda sovietică a vremii) Gorbaciov era omul ”We can do business with”.

Mai mult, Gorbaciov a fost prizat entuziast din motive ce țin de igiena ideologică a stângii. Un timp, până imediat după 1990, Gorbaciov a dat stângii occidentale impresia că e omul care va găsi compromisul de aur și va garanta supraviețuirea Ideii Comuniste, într-o variantă modernă, euro, rezonabilă, flexibilă ( într-o formulă celebră, ”cu față umană”) Așa a apărut ”Gorbymania” - un entuziasm politic pop, promovat de presa occidentală la sfîrșitul anilor ’80.

În 1991, aventurile imagistice ale personajului mediatic Gorbaciov au înghețat brusc și s-au retras în arhivă. Gorbaciov era îndepărtat după o lovitură de stat bîlbîită, curmată de ascensiunea unui lider național rus: Boris Ielțîn. După 1991, Gorbaciov a dispărut definitiv din politica activă și a intrat, tot definitiv, în istorie. Adevărat, după o derută de numai 10 ani, Rusia reintra pe orbita imperială. Începea era regenerării de forță sub Vladimir Putin. Dar mutația provocată, premeditat sau accidental, de ideile și acțiunile lui Gorbaciov a rămas. Dispariția formală a URSS și dezagregarea Partidului Părinte al Comunismului sînt fapte consumate.

Gorbaciov va fi cunoscut, probabil pentru totdeauna, ca Omul Care A Îngropat URSS. În acest punct, ne întâlnim cu a doua imagine a lui Gorbaciov, cu dublura lui antinomică, în raport cu imaginea proiectată în Vest. Acasă, în spațiul rus, Gorbaciov e detestat. Aversiunea rusă pentru Gorbaciov e un sentiment, în general, rău înțeles în afară. Între ruși, reputația lui Gorbaciov e fixată de anii de instabilitate în care URSS, și, concomitent, nenumărați ruși au pierdut ceva esențial: statutul de supraputere. Căci încercările de reformare a sistemului promovate de Gorbaciov după 1985 - și nu altceva - au dus la pierderea posesiunilor de la granițele imperiului, au doborât economia și au transformat o Putere de temut într-un gigant luat peste picior de politicienii occidentali sau, mai rău, pus în situația de a primi asistență materială și de a copia instituții ”străine”, importate din Vest.

În eseul citat mai sus, Robert Kaplan atrage atenția asupra enormei lovituri de imagine cu care s-a soldat episodul global al pandemiei COVID. Succesul aparent sau real dar, în orice caz, excelent propagat mediatic, al metodei chineze a lucrat mai bine decît amenințarea oricărui siloz nuclear sovietic. Nenumăratele complicații, contraziceri și ezitări ale aparatului executiv în țările occidentale lovite de COVID a creat o stare de iritare, a dat apă la moară conspiraționismului și a slăbit grav reputația modului occidental de a face politică aplicată, nu discursivă. Apoteoza a venit odată cu super-harababura (dezastrul – după Der Spiegel) care a înghițit reputația celui mai vast și bine finanțat aparat executiv al Europei: Comisia Europeană. Aparatul de la Bruxelles încearcă din răsputeri să echilibreze situația dar paguba e făcută.

Comparația cu eficiența maximă a modelului chinez a venit aproape involuntar. Curios dar nu inexplicabil, spre deosebire de cazul chinez, succesul atestat al staului israelian în materie de măsuri anti-COVIDa fost citat, fără să devinpă, un reper. Fixația chineză e mult mai veche și fascinantă. În plus, cu toată ironia pe care situația o presupune, rețineri ideologice tradiționale în Vest au micșorat ecoul succesului israelian. Aici se dechide cea mai interesantă pîrtie de alunecare a influenței chineze. Robert Kaplan o descrie cu subtilitate.

Jocul preferințelor și simpatiilor a fost mult modificat în favoarea Chinei de comasarea sau de unificarea globală prin platforme net. Pe de o parte, China e unul din cei mai puternici producători și arbitrii de rețea ai lumii. Pe de altă parte, apariția superclasei entrepenoriale de tip Silliocon Valley a creeat în occident un apetit pentru societăți de uniformitate crescută. Noul patriciat web a început să observe cu interes crescînd succesele Chinei în cuantificarea și coordonarea realității sociale. Brutal spus, nivelarea și comunicațiile fără fricțiuni pe care societatea globală a netului le presupune au făcut din China un exemplu de urmat pentru regizorii de sistem din Occident. John Lloyd, un comentator mereu atent la interacțiunea cu economia și metodele chineze, pune întrebarea pe care nimeni n-o mai socotește de nepus: „E China soluția de viitor?”