Traian Ungureanu

În eseul citat mai sus, Robert Kaplan atrage atenția asupra enormei lovituri de imagine cu care s-a soldat episodul global al pandemiei COVID. Succesul aparent sau real dar, în orice caz, excelent propagat mediatic, al metodei chineze a lucrat mai bine decît amenințarea oricărui siloz nuclear sovietic. Nenumăratele complicații, contraziceri și ezitări ale aparatului executiv în țările occidentale lovite de COVID a creat o stare de iritare, a dat apă la moară conspiraționismului și a slăbit grav reputația modului occidental de a face politică aplicată, nu discursivă. Apoteoza a venit odată cu super-harababura (dezastrul – după Der Spiegel) care a înghițit reputația celui mai vast și bine finanțat aparat executiv al Europei: Comisia Europeană. Aparatul de la Bruxelles încearcă din răsputeri să echilibreze situația dar paguba e făcută.

Comparația cu eficiența maximă a modelului chinez a venit aproape involuntar. Curios dar nu inexplicabil, spre deosebire de cazul chinez, succesul atestat al staului israelian în materie de măsuri anti-COVIDa fost citat, fără să devinpă, un reper. Fixația chineză e mult mai veche și fascinantă. În plus, cu toată ironia pe care situația o presupune, rețineri ideologice tradiționale în Vest au micșorat ecoul succesului israelian. Aici se dechide cea mai interesantă pîrtie de alunecare a influenței chineze. Robert Kaplan o descrie cu subtilitate.

Jocul preferințelor și simpatiilor a fost mult modificat în favoarea Chinei de comasarea sau de unificarea globală prin platforme net. Pe de o parte, China e unul din cei mai puternici producători și arbitrii de rețea ai lumii. Pe de altă parte, apariția superclasei entrepenoriale de tip Silliocon Valley a creeat în occident un apetit pentru societăți de uniformitate crescută. Noul patriciat web a început să observe cu interes crescînd succesele Chinei în cuantificarea și coordonarea realității sociale. Brutal spus, nivelarea și comunicațiile fără fricțiuni pe care societatea globală a netului le presupune au făcut din China un exemplu de urmat pentru regizorii de sistem din Occident. John Lloyd, un comentator mereu atent la interacțiunea cu economia și metodele chineze, pune întrebarea pe care nimeni n-o mai socotește de nepus: „E China soluția de viitor?”

Colecționarii de avertismente trăiesc vremuri bune. De un timp - poate că e cazul să vorbim de deceniul impasurilor sau de anii retragerii în crize și declin - deciziile și lipsa de decizii, contactele și contractele, declarațiile și tăcerile politicii internaționale au în comun ceva nesigur pentru viitor. Un presentiment avansat, lungi coloane de cifre statistice și analogii istorice frapante îndeamnă la o concluzie greu de digerat: declinul Occidentului sau - cu o vorbă mai mai lustruită și mai puțin alarmantă - deplasarea centrului de putere în afara Occidentului par să aibă loc în realitate și nu în pagini de anticipație.

Evident, prima și cea mai frecventă temere are numele la care toată lumea gîndește reflex: China. Analizele și relatările care vorbesc de expanisunea, de preluarea sau de influența chineză sînt, deja, o banalitate. Incendiară dar repetitivă. Să amintim cîteva, dintr-un șir lung de intervenții care stau la coadă în presa și rapoartele de politică externă.

Lee Smith dezvoltă în Tablet analogia între viitoarea hegemonie chineză și declinul Atenei controlată de Sparta, acum 2500 de ani. Raporturile descrise de Smith vorbesc de o colonizare tehno-ideologică treptată dar neîncetată prin producție, export și investiții chineze. Cu rolul de manufactură principală a lumii (Nike, Iphone dar și semiconductori și trafic de conatinere marine), cu mari afaceri ca NBA (liga americană de baschet) agățate de contracte publicitare chineze (1,5 miliarde $, în cazul NBA) și cu un sistem universitar aproape sau deja dependent de finanțări chineze ( Universitatea Stanford – 58 de milioane $) prezența Chinei nu mai e pasivă ci ofensivă și decisivă.

Un alt comentator, Mark Edmonds, fost redactor șef adjunct la Sunday Times, descrie în paginile site-ului Unherd, achizițiile universitare chineze în Marea Britanie. Studenții chinezi plătesc 2 miliarde de lire anual în taxe de școlarizare. Sistemul universitar britanic nu mai poate fi închipuit fără ei. Problema e că această sursă vitală de venit se transformă în influență politică. Pe două căi. O dată prin cooptarea cercetătorilor occidentali în programe cu beneficii militare pentru China – la un nivel greu de crezut dar documentat recent de un raport al organizației Civitas. A doua oară, prin presiuni care impun atitudini și poziții în chestiuni de politică externă și respectarea drepturilor omului.

### Vezi și... ###

NATO, Biden și provocarea Chinei după Trump

Dar amprenta chineză nu e dată doar de episoade anecdotice. O curbă generală, o tendință nerostită dar sesizabilă împinge modelul chinez între valorile acceptabile și, chiar, exemplare. Ce părea acum doar cîțiva ani de-a dreptul imposibil a devenit o poziție de analiză respectabilă și, chiar, o opțiune verosimilă: ”soluția” chineză atrage și e apreciată public. Un guru economic global ca Thomas Friedman a trecut, recent, un prag important vorbind de ”meritele” și de ”realizările” Chinei, un stat care știe ce e eficiența și oferă cetățenilor săi avantaje economice pe lîngă care abuzurile pălesc. Friedmann a citat trenurile de mare viteză pe ruta Beijing-Shanghai și a descris persecuția minortății uighure drept ”o chestiune urîtă”.

Periodic, oficiali ai serviciilor de informații occidentale (recent, șeful serviciilor candaiene) atrag atenția asupra activităților multiple de infiltrare și manipulare desfășurate de statul chinez Occident dar observațiile lor aterizează în spațiul destinat romanelor de spionaj. S-ar prea putea ca realitatea pe care o descriu oficialii sefviciilor de informații să fie, de fapt, mai potrivită cu paginile manualelor de istorie a civilizațiilor. De ce?

Pentru că apariția Chinei ca referuință și posibil model e susținută de o schimbare de paradigmă imperială, așa cum e ea teoretizată de Robert Kaplan în National Review. Textul trimite la un eșec inevitabil (How We Lose to China) și face o distincție fundamentală. China nu e sclerotica URSS și, din acest moptiv, are un ascendent greu de contracarat în occident.

Spre desoebire de proiecția militară și dogmatică pe care URSS a folosit-o în confruntarea ideologică cu Vestul, statul comunist Chinez folosește atuuri pozitive, fără să fie lipsit de argumente militare și fără să renunțe la controlul ideologic intern. Statistici ale Băncii ilustrează date istorice elemntare dar prea puțin frecventate, Ele spun că între 1990 și 2019, PIB-ul Chinei pe cap de locuitor a crescut de 32 de ori. În următorii ani, China va depăși PIB-ul Statelor Unite. Asta spre deosebire de de monolitul sovietic. În 1980, PIB-ul URSS abia atingea 40% din PIB-ul Staelor Unite. Disproporția e șocantă și marchează o ruptură calitativă extremă. În fond, supraputerea sovietică și-a găsit sfîrșitul în urma unui faliment economic dur. În schimb, după exepresia unui economist contemporan, supraputerea chineză a dat ”în doar 40 de ani, cea mai uluitoare creștere de venit pentru cel mai mare număr de oameni. vreodată atestată în istorie”. Dar economia nu spune tot.