Traian Ungureanu

Astfel, cine vrea să înțeleagă originile și dinamica opoziției toleranță/intoleranță va avea mult de aflat, introducîndu-se la scrierile lui Marcuse. În primul rînd, la celebrul lui eseu Repressive Tolerance (Toleranța Represivă) publicat în 1965 (în cuprinsul unei culegeri colective de eseuri, intitulată A Critique Of Pure Tolerance (Critica Toleranței Pure). Textul lui Marcuse și culegerea în care a fost inclus pot părea, azi, intervenții sociologice obscure. Dar, în istoria și filiația ideilor, impresiile înșală. E de amintit că, practic, toate marile discursuri sociologice-economice și filozofice anti-sistem au fost titluri de circuit restrîns - nu mari succese de librărie - pe care numai influența și reputația ulterioară le-au transformat în repere enorme.

Fie că ați citit sau fie că n-ați citit cărțile lui Marcuse, argumentele și concluziile autorului vă sunt cunoscute. Toate plutesc în aer și dau tonul argumentelor și abordărilor care susțin, direct sau indirect, discuțiile actuale despre toleranță și intoleranță. Iată-l, de pildă, pe Marcuse cu unul din cele mai faimoase pasaje ale operei sale - ideea după care toleranța nu e deloc ce s-ar putea crede, ba, mai degrabă, opusul ei înseși.

Există, adică. o toleranță ce își merită numele pentru că ”eliberează” cu adevărat și o tolerannță care nu-și merită numele pentru că înrobește și mai mult. Cum arată singura toleranță adevărată?

” Liberating tolerance, then, would mean intolerance against movements from the Right and toleration of movements from the Left ” (Toleranța eliberatoare presupune, deci, intoleranță față de mișcările de Dreapta și toleranță față de mișcările de Stînga)

Curios sau nu tocmai curios, după 50 de ani, sentința lui Marcuse se confirmă cît se poate de practic și pare să stea la cîrma deciziilor care stabilesc cine și ce e tolerant sau intolerant. Într-adevăr, enorma amjoritate a persoanelor, ideilor și partidelor acuzate de intoleranță și extremism, ură și propagandă anti-democratică sînt de dreapta sau sînt așezate sub această etichetă. Tot așa cum, persoanele, ideile și partidele de stînga se pot alege cu observații critice dar, de regulă, sînt descrise, justificate și absolvite ca promotoare ale toleranței. Nu va fi, deci, o surpriză să găsim cercetători universitari pregătiți să reia, azi, ideile lui Marcuse, spre a explica de ce anume ”toleranța ” o idee depășită sau reacționară și de ce protestele studențești americane sînt legitime iar criticii lor nu sînt. Într-n bizar regim de excepție se află și inamici declarați ai democrației de găsit printre mișcările islamice radicale care nu sînt plasate sub eticheta intoleranței, în ciuda manifestărilor violente frecvente și a declarațiilor anti-democratice programatice.

Dar să îl urmărim mai atent pe Marcuse. El teoretizează ”toleranța eliberatoare” și o identifică numai cu Stînga, invocînd situațiile extraordinare în care existența ”societății” e pusă în pericol. Mai exact: ”Such extreme suspension of the right of free speech and free assembly is indeed justified only if the whole of society is in extreme danger” (Suprimarea extremă a libertății de expresie și de asociere e, deci, justificată numai dacă întreaga societate se află în fața unui periciol extrem)

Și, mai departe, scriind, despre societatera americană a anului 1965: ”I maintain that our society is in such an emergency situation, and that it has become the normal state of affairs.” (Susțin că societatea noastră se află în fașa unui asemenea pericol extrem și că acesta a devenit o stare de fapt generalizată)

Astfel definit, momentul ales de Marcuse lasă să se înțeleagă ce anume e, în viziunea lui, pericolul care dă democrației dreptul la intoleranță: capitalismul dominant în Statele Unite, cultura lui și acțiunile anti-comuniste (imperialismul - cum ar zice marxiștii mai vechi). Pentru Marcuse și nenumărații lui discipoli, toleranța trebuie să se oprească în clipa în care valorile de bază ale societății sînt în pericol. Numai că aceste valori nu au nimic a face cu noțiunile clasice și tradiționale ale civilizației occidentale ci sînt totuna cu ideile critice și radicale ale adversarului ei declarat: stînga revoluționară. Mai precis, proiectul care urmărește să pună capăt opresiunii capitlaliste, să aducă eliberarea finală și să pregătească societatea perfectă. Avem, astfel, un prim răspuns la întrebarea enunțată mai sus: cine definește limitele toleranței?

Ce rămîne, și azi, din teoria lui Marcuse se poate rezuma în cele două trăsături de adîncime pe care discursul împotriva ”iliberalilor” a învățat să le camufleze foarte bine. Mai întîi, vechea și, de fiecare dată, catastrofala încercare de edificare a societății perfecte prin eliminarea defecțiunilor realității (în prelungirea pasiunilor justificate de Rousseau). Apoi, elitismul și disprețul pentru opinia needucată, netitrată și terestră a plebei, a omului comun și a lumii lui. Deasemenea, o listă, în creștere, de figuri și opinii împiedicate să își susțină public punctul de vedere. Asta, în numele toleranței.

După izbucnirea epidemiei, a venit ciocnirea de idei și doctrine. Linia oficială - dominantă și recomandată - prescrie măsuri de siguranță restrictive și citează în sprijin ”adevărul științific”. Reacția neoficială - marginală și nerecomandată - vine de la voci, grupuri și mișcări care invocă ”drepturile și libertățile democratice” și se împotrivesc limitelor și condiționărilor. De pildă, reducerii sau anulării temporare a libertății de circulație și asociere. Sau a așa numitului ”pașaport-vaccin” care ar urma să stabilească strict cine poate și cine nu mai poate să călătorească, cine poate și cine nu mai poate să participe la viața publică.

Apariția acestor argumente și protestele împotriva restricțiilor care reglemetează de un an și mai bine regimul de viață pe timp de epidemie a avut o consecință doar aparent neprevăzută: redeschiderea unei vechi discuții pe tema democrației și a limitelor ei. Discuția provocată de carantine, măști și vaccinuri reproduce fidel disputa mai largă între liberali și așa zișii ”iliberali”. Etichetele și acuzațiile sînt aceleași. Astfel, împotrivirea la normele oficiale a fost rapid declarată un caz de ”extremism” ignorant iar refuzul de supunere la normele oficiale a devenit un delict anti-democratic. Lumea se împarte, din nou, în două grupuri adverse și incompatibile: susținătorii fideli ai democrației contra adversarilor ei, suprinși în flagrant de extremism. Cei ce fac democrația contra celor ce o subminează, folosindu-se de generozitatea ei.

În termenii ei cei mai direcți, discuția conduce la întrebări fundamentale. E datoare o democrație să admită, fără probleme, orice opinie? Sau e democrația, dimpotrivă, datoare să fixeze o limită de care dreptul la opinie nu poate trece? Cu o formulă des folosită: poate o democrație să fie tolerantă cu intoleranții?

Răspunul pare simplu, aproape automat. Dat fiind că - după cum chiar societățile au decis - democrația e valoarea supremă, nimeni și nimic nu au dreptul să o atace sau să o pună la îndoială. De aici încolo, începe testul. Continuăm repetînd această formulă garant sau acceptăm îndoiala? Și în acest caz, răspunsul pare simplu, aproape automat: democrația e chiar practica sistematică a gîndirii autonome. Concluzia logică: democrația nu poate fi prorpia ei negație. Și, mai departe: democrația cere, prin definiție, o stare permanent, neconvenabilă și contradictorie: dezbaterea. Dacă ar trebui să reținem ceva de aici, atunci am putea observa și accepta că, în ciuda echilibrului pe care îl cultivă, democrația nu e soluție confortabilă.

Odată supusă cercetării de principiu, tema democrației, toleranței și a limitelor toleranței e mult mai complicată decît o sugerează automatismele pioase. Astfel, dacă există o limită de netrecut în materie de toleranță, cine o fixează și pe ce bază?

În genere, răspunsul trimite la cei ce se fac vinovați de încercarea de a răsturna regimurile democratice. Dar asta nu pare să acopere cazul așa numiților ”iliberali” și ”negaționismul” pe teme COVID. E greu de argumentat că persoanele, grupurile și partidele puse sub această acuzație ar urmări, nici mai mult nici mai puțin, decît să elimine valorile și instituțiile cu care ne-am obișnuit să trăim și pe care le numim, generic, democrație. Cine oare poate spune că așa zișii extremiști ai zilelor noastre plănuiesc să: preia puterea, să aducă la putere un Partid unic sau Armata, să suprime presa, să instaoreze cenzura, să declare inferioare și reacționare o rasă sau o clasă și să dezlănțuie războaie pentru a anexa state libere și a le impune o nouă ideologie? Ar trebui, poate, să ne calibrăm mai discret antipatiile și să evităm sentințele capitale pronunțate la întîlnirea cu opinii care nu ne confirmă.

Nu mai puțin educativ, apelul la istoria mișcărilor și ideilor anti-democratice ar trebui să ne spună ceva șocant: cei mai mari și mai redutabili inamici ai democrației nu sînt și nu au fost, vreodată, protestatarii, trupa cu gura mare și opiniile pe dos. Suspecții de serviciu sînt arareori adevărații vinovați. Marii inamici de durată ai democrației și cei mai înverșunați profitori ai toleranței au fost, mereu, vizionarii radicali, teoreticienii revoluționari, intelectualii mesianici și alte figuri de profeți în căutarea desăvărșirii. Prin urmare, nu cutare demonstație pestriță și nici faimosul Gică Contra multiplicat ci gînditori publici profesioniști cu sisteme vaste și influență de durabilă asupra climatului intelectual al epocii lor. Lista e atît de lungă și însîngerată încît a o ignora sau a o ascunde e, pur și simplu, o fraudă impardonabilă.

Începutul poate fi fixat sau nu, în secolul al XVIII-lea, cu Jean-Jaques Rousseau. Sau, mai devreme, la fanaticii cultelor gnostice pseudo-creștine. Însă Rousseau e furnizorul nostru direct, spritul de la care modernitatea a și progresismul au luat împotrivirea programatică la datele realități - ideea după care libertatea societăților trebuie să confirme sentimentele și pasiunile unui grup, nu faptele și datele lumii. Lista continuă, dezvoltînd acceași linie de argumentație, cu o revărsare crescîndă de vizionari și reformatori ai umanității: de la Marx, Robsepierre sau Lenin, pînă la un gînditor ca Herbert Marcuse. Mai mult chiar decît partenerii lui de idei din faimoasa Școală de la Frankfurt, Marcuse e Guru adulat al contra-culturii anilor ’60 și părinte venerat al ideologiilor anti-capitaliste care dau, azi, opinia dominantă în mediile academice americane. Deși, azi, Marcuse nu mai e superstarul ideologic al anilor ’70, influența lui e, în continuare, enormă. O listă sumară a universitarilor americani care îi conservă și promovează ideile adună mult mai mult ndecît un grup de fani întîrziați în nostalgie.

Prin urmare, dacă e să vorbim precis și aplicat, de adversarii ireductibili ai democrației va trebui să cercetăm, mai degrabă, istoria intelectuală a Occidentului, nu polemicile și campaniile actualității immediate.