Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Cine e la putere? Nu pe tron sau în fruntea oștilor, ci la putere. Acolo unde orice e posibil cu un cuvînt, iar cuvîntul bine ales trage după el nenumărate minți și inimi harnice și supuse. Răspunsul e bizar dar la îndemînă: magia. Mai precis: magia în masă. Nu operațiile secrete din laboratoarele tăinuite ale alchimiștilor ci marile mișcări ale societăților puse în mișcare la lumina zilei. Sîntem, azi, ușor de recunoscut și cîntat, ca un refren de mare succes iar asta spune că puterea care ne dă roluri, replici și păreri nu mai e a noastră.

Prințul Harry și soția sa, Meghan, intervievați de Oprah Winfrey
Prințul Harry și soția sa, Meghan, intervievați de Oprah Winfrey

E de ajuns să privim, o clipă, nu mai mult, la desfășurarea uluitoare a așa zisului scandal al Casei Windsor. Coroana britanică era de neatins. Singura reputație neștirbită a lumii era așezată în persoana discretă și atitudinea nepărtinitoare a Reginei Elizabeta a II-a. Din 1952 încoace. Dar asta a fost și nu mai e, ca o nălucă încoronată care a întîrziat nepermis printre noi. A fost de ajuns ca o singură voe să rostească un singur cuvînt și lumea a recalculat grăbită. De îndată ce fosta actriță Meghan Markle a rostit cuvîntul ”rasism” gloria și rostul pe lume al Casei Windsor au încetat să mai însemne ceva. Altceva decît înapoiere și inadecvare, fiere și împotrivire la libertate. De fapt, nici măcar n-a fost nevoie ca Meghan Markle să rostească în întregime și clar cuvîntul ”rasism”. O aluzie și o sugestie fără adresă directă au fost suficiente. Aplecarea noastră colectivă spre magia etichetelor, subtextelor și aluziilor a funcționat prompt. Această forță irațională, nu tocmai demnă de secolul nostru științific dar bine înarmată de el, a produs rezultate teatrale de mari dimensiuni. A doua zi după ce Meghan Markle a cochetat cu formula pe care n-a rostit-o, totul era hotărît.

Dimineața, prima știre în toate rețelele sugera un blocaj suspect: Casa Regală nu a răspuns încă! Nu e clar la ce. Și nimeni n-a părut să își pună problema. Ciudat pentru o epocă de foarte atentă la standarde juridice, acuzatul s-a compromis încă mai mult întîrziiind să răspundă unei învinuiri lipsită de probe.

Bineînțeles, interviul care a confiscat atenția lumii sau, mai degrabă, șueta vastă și coregrafică în trei (Meghan Markle, Prințul Harry și Majestatea Sa Moral Mediatică Oprah Winfrey) nu e un produs oarecare. Produsul media, difuzat, mai întîi, în America, a fost precedat de o pregătire rezervată doar unei iminente ploi globale cu meteoriți. Miezul acestei promovări sistematice sugera că interviul e o piesă de necontestat, un produs revelatoriu fără apel. Totul era decis, hotărît, confirmat și adjudecat. Această mecanică de vis a transferat, pe loc, tot ce se mai poate numi adevăr în contul cuplului Markle-Harry, sub înaltul patronaj al dnei Oprah Winfrey. Înaltul patronaj? Întocmai. Profesional, în două ore de emisiune TV, dna Winfrey n-a schițat nimic din ce ar trebui să semnaleze un jurnalist și să deosebească un interview de o cameră de ecou. Dar dna. Winfrey nu e, astăzi, un jurnalist ci o instituție. Iar avantajul acestei calități pune a valida înaintea lui a cerceta. Așa cum, aceeași poziție teologico-mdiatică a făcut din Oprah autoritatea ce poate absolvi, credibil, o persoană sau alta de suspiciunea de păcat. Nu! Remarcile rasiste nu au venit nici de la Regină nici de la prințul Philip - a anunțat dna Winfrey. Cuplul regal britanic a fost grațiat prin puterile discreționare ale celei mai credibile autorități în lumea de azi: o zeitate media.

E vorba de un episod extraordinar care vorbește despre mersul timpurilor

Așadar, știrea care domină de cîteva zile pînă și tema universală COVID e rezultatul unei întruniri de cuvinte și instituții, nu finalizarea unei investigații sau a unei confruntări în căutarea faptelor și a adevărului. E greu de crezut că avem în față o coincidență. Întîlnirea atîtor circumstanțe și surse de opinie nu paote fi rodul unui accident neprevăzut. Mai curînd, e vorba de un episod extraordinar care vorbește despre mersul timpurilor. Cîteva mărturisiri personale presărate de un cuplu și cîteva cuvinte despre rasă și poziția femeii sînt mai mult decît suficiente pentru a pune în șah și a deteriora cea mai faimoasă și stabilă monarhie a lumii.

În fond, trăim vremea așa numitelor ”anulări” (cancel culture) în care cariere, reputații, poziții, posturi, ere istorice, monumente, filme și platforme media pot fi ”anulate” în cîteva ore sau zile. De ce ar fi ferită Coroana Britanică de un asemnea tratament purificator-nimicitor? Aici e centrul noii puteri și fundătura din care bunul simț nu mai poate răzbi. Căci, în timpurile noastre, vinovăția e obligația etică a acelei păți de lume deja condamnate. Vinovăția confirmă, în prealabil, lipsa de mărturie a inculpatului. Sentința e credibilă și acceptată de public din clipa în care a fost formulată.

Pentru un număr mereu subestimat de foști cetățeni sovietici (nu numai ruși), URSS a fost ceva bazal și de neînțeles în afară: o formă sigură de identitate și un uriaș alibi moral capabil să scuze viața de chin și privațiuni a 70 de ani de comunism pur sînge. Cînd această garanție (sau orbire voluntar-eroică) a dispărut, șocul a fost enorm. Gorbaciov nu putea fi iertat. Varinata rusă a imaginii lui Gorbaciov e, deci, un portret executat cu nostalgie, ostilitate și dispreț. Ca deobicei, însă, rolurile atribuite marilor figuri istorice sînt un paradox irezolvabil. Gorbaciov e tot ce s-a spus și crezut despre el iar tot ce s-a spus și crezut despre el e, în mare parte, greșit.

E dincolo de orice îndoială că deciziile luate de Gorbaciov în mai puțin de 6 ani (1985-1991) au scos URSS din formula care îi asigura viața și puterea. Deși nu radicale, ”libertățile” decretate de Secretarul General PCUS Gorbaciov au fost mult prea mult pentru un sistem care depindea în totalitate de puterea absolută a Ideii, partidului și Liderului Comunist. Dar traiectoria pe care s-a înscris Gorbaciov a fost forțată de criza Imperiului și de încercarea de a salva lumea sovietică. Gorbaciov a fost agentul involuntar al prăbușirii, exact în clipele în care credea că e descoperitorul unei formule ce poate asigura viața eternă a Imperiului.

Ruinele de la Cernobîl
Ruinele de la Cernobîl

De altfel, nu e deloc exclus ca evenimentul cheie care a declanșat surparea lumii sovietice să fi fost un acces de sovietism al Reformatorului Gorbaciov: explozia nucleară de la Cernobîl - accidentul mamut pe care Gorbaciov a încercat să îl ascundă dar a fost silit să îl recunoască. Momentul Cernobîl 1986 a scos din jos, pentru prima oară, global, ideea sacră și centrală după care sistemul sovietic e infailibil. După alți doi ani, retragerea din Afganistan a confirmat, tot prin mâna lui Gorbaciov, eșecul intern al comunismului sovietic.

S-a spus că regimul sovietic era nereformabil și această concluzie trebuie înțeleasă în toate nuanțele ei. Ea spune, de fapt, că, într-un fel sau altul, Imperiul Sovietic nu mai putea face decît un lucru: să își caute groparul. Cineva, Gorbaciov sau un alt lider sovietic, în 1985 sau în anii de după, ar fi prezidat, oricum, asupra declinului și destrămării.

După 1980, economia, mentalitatea și ideologia comunismului clasic erau, desigur, o prezență obligatorie dar postumă. Ele continuau să dea tradiția de viață fondată prin violență în 1917 și nimic altceva. Declinul intrase în fază terminală. Utopiile depind de capacitatea de a promite un viitor dar utopia sovietică era tot mai mult o trimtere la trecut. Gorbaciov a apărut în cest moment dar numai pentru a face operațiile minime de lichidare și nu ca regizor conștient al istoriei.

Gorbaciov rămâne, însă, identificabil ca liderul care a împins Rusia, cu sau fără premeditare, în faza post-sovietică și a provocat emaniciparea în serie a statelor naționale prizoniere din Est. Paradoxul continuă. Mitul eliberării sovietice a Estului a fost urmat de o sclavie de 45 de ani. A doua eliberare a Estului a pornit tot de la Moscova dar a pus capăt ”eliberării” anterioare.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG