Traian Ungureanu

Înainte de toate, după pățaniile ideologico-morale comice și tragice ale ultimilor 30 de ani, e cazul să conchidem că ”ideea comunistă” nu e localizabilă și reperabilă, adică nu are sediu și limite. În Est, desigur, comunismul a dispărut dar chiar această observație e înșelătoare. Căci dispariția oficială a comunismului estic e, totodată, o formă extremă de amnezie.

Curînd, în anii ce vin, societățile Estului vor înceta să mai știe ceva despre comunism. Tragedia care aproape a distrus lumea Estică va fi tot atît de apropiată sau străină generațiilor noi pe cît e, acum, experiența subjugării otomane. Și, evident, așa cum e normal, nimeni nu poartă pică urmașilor turci ai otomanilor. Numai că, în cazul comunismului, normalizarea a fost subită și complet ilogică, pentru un regim care n-a presupus numai ocupația ci și crimele în masă, reeducarea și remodelarea ființei umane. Paradoxal, astăzi, prin accesul de amnezie care se întinde în societate, Estul tinde să ajungă din urmă Vestul - unde memoria nici măcar nu s-a născut, comunismul e o alternativă onorabilă dacă nu superioară și dă religia fundamentală a educatorilor (motiv pentru care, spre deosebire de problema continuității naizste, problema continuității comuniste nu s-a pus sau a fost repede ridiculizată și repudiată, pe motiv de intoleranță).

Într-un fel greu de explicat prin mijloace strict raționale, comunismul reunește astăzi amnezia post- și neștiința pre-, două forme de ocultare eficientă, fertile în Est, respectiv în Vest. Sentimentul pro-comunist și, în aceeași măsură, lipsa sentimentului anit-comunist devin, astfel, o realitate morală unificată. Concordia de masă pe care comunismul o invocă adesea nu e o vorbă în vînt ci o operație activă. Sigur, în urmă rămîn cifre catastrofale (de la numărul victimelor, la datele economice) dar cifrele sînt cifre, adică semne ce pot fi înlocuite cu alte semne, lăsate să zacă în colb sau inundate de profeții noi. Irațional? Desigur dar, încă o dată, comunismul nu poate fi discutat în termeni raționali.

Încă un exemplu. Fără excepție, partidele comuniste au promis paradisul și, odată ajunse la putere, au creeat infernul. E de subliniat: nu există excepții. Dar, și aici, riscăm o enormă eroare de înțelegere. Căci această traiectorie de fier de la paradisiac la tragedie ne arată ceva aproape nebănuit. Ea nu demonstrează că partidele comuniste și-au trădat promisiunile sau - cum e șic să argumentezi în dezbaterile universitare - că partidele comuniste au fost împiedicate de o mie de uneltiri să își facă treaba. Dimpotrivă, ce ar trebui să înțelegem e că, fără excepție, partidele comuniste sînt singurele partide cunoscute care și-au respectat în totalitate promisiunile.

”Ideea comunistă” a fost propagată și, apoi, pusă în aplicare cu manualul în mînă. Numai observațiile retrospective ale celor ce nu se pot despărți de idealul îngropat în propriul suflet au recurs la argumentul după care comunismul nu a fost bine aplicat. Marele paradox de la capătul acestui adevăr în continuare negat e insuportabil. El spune că numai iluziile sînt transmisibile, în vreme ce istoria e netransimisbilă.

Pe acest teren înșelător, înțesat de paradoxuri și capcane morale, prosperă tentația comunistă și, din acest motiv, e nepotrivit să discutăm de comunism ca realitate politică și nu teologică sau anti-rațională.

În plus, vecinii tereștrii ai comunismului - mai toate regimurile și adeziunile la politica ”verticală”, de principii - sînt prea puțin pregătiți să facă față. Principiile pe care politica rațională le repetă neîncetat nu rezistă. Iată de pildă, situația în care Ideea Comunistă, transformată în supraputere militară și economică, devine partener de nerefuzat al instituțiilor ce dețin funcția de pilon și ambasador al principiilor democratice. Recentul Acord de investiții UE-China a ocolit flexibil principiile și s-a supus, astfel, ”realității”. Care e, din ce în ce mai convingător, o variantă a modelului comunist chinez. Formula practicată pe scară gigantică, acasă sau pe firul investițiilor externe, de Partidul Comunist Chinez a început să surîdă, să fie reevaluată și agreată în zonele elitare ale economiei și politicii - acolo unde, desigur, oameni cu discernămînt și înțelegere superioară nu au cum să se înșele.

E această eroare, care continuă să vadă în comunism o idee politică și nu o febră religioasă anti-religioasă, o capcană fatală? Poate fi, vreodată, eliminată această insuficiență care hrănește atuurile eterne ale comunismului? Cel mai probabil, nu. Cel mai probabil, victoria din 1989 a fost pripit și greșit înțeleasă. Ea a sancționat, la capătul unor pierderi umane colosale, fără să elimine mecanismul producător de tragedie.

Dealtfel, ar fi fost imposibil. Nimeni n-a găsit antidot la natura umană, la fantasmele și pulsiunile ei emoționale. Iar comuniștii au înțeles bine exact asta. De aici, sporul neîncetat și renașterea garantată a acestei drame-fantomă cu care ne vom reîntîlni, spre a pierde, a cîștiga și a pierde din nou, fără să înțelegem de ce.

A trecut, deja, prea mult timp și istoria se repetă fără rost. Cine spune că învățăm din trecut știe ceva dar despre altceva și, în cele din urmă, nu înțelege ce are sub ochi. Mai precis, face una din cele mai grave și atrăgătoare confuzii posibile, așezînd comunismul în rîndul ideilor politice. În 1989, revoluțiile anti-comuniste din Est păreau să fi dat răspunsul definitv. Comunismul ieșea din scenă, îmbrîncit de cei mai în drept să o facă, de cei ce îl cunoșteau pentru că îl trăiseră, de popoarele silite să sufere un amar de vreme sub apăsarea comunismului real, în carne, crime și oseminte.

După 30 de ani de la această clarificare neobișnuit de luminoasă în istoria caracterului uman, totul e infirmat. Pasiunea comunistă apare, încă o dată, nevătămată și incasabilă la istorie, printre ”noutățile” care susțin scandat că pot și trebuie să îndrepte lumea. Ceva e ciudat. Mai mult, atît de ilogic și anormal încît e, poate timpul, să înțelegem că ideea comunistă nu e și nu poate fi ce ne-am închipuit, gîndind în termenii cu care tratăm alte feluri de a face politică.

Ideea comunistă trăiește, iar, o tinerețe superbă și nevătămată, peste tot acolo unde n-a apucat, încă, să facă și, mai ales, să desfacă rosturile vieții umane. Anecdotele curg.

În italia, presa, în frunte cu mass media publică, au celebrat pios și nostalgic 100 de ani de fondarea Partidului Comunist Italian. Un public larg a avut parte de o baie de consierații lirice și evocări însuflețite ale ”proiectului comunist”. Tineri energici și generoși și-au declarat, încă o dată, cu o superbă dăruire romantică, fidelitatea față de ”idealul comunist”. În Statele Unite, figura Angelei Davis e încă activă și venerată. Fosta militantă ”anti-imperialistă” a grandioaselor proteste anti-americane de după 1965 e, și azi, invitata de preț a universităilor americane. Angela Davis a fost și este o membră de frunte a Partidului Comunist american dar asta nu pare să spună nimic neliniștitor gazdelor ei, mîndre de palmaresul lor democratic bine stabilit.

Dacă toate aceste detalii par să țină de trecut, atunci trecutul e cît se poate de bine instalat în prezent. Un procent solid între tinerii americani educați se declară liber simpatizanți ai comunismului iar asta pare să provoace între destui comentatori un respect sobru și înfiorat. Nimic nu pare să deranjeze sau să dea de gîndit enormului colectiv univeristar-public-intelectual care prizează, transmite și justifică mișcări și idei marxiste sau neo-marxiste. Marx însuși e celebrat oficial și instalat simbolic între figurile publice demne de monumente agreeate, ba chiar vernistae de UE.

Cursiv și natural, în societățile occidentale și, mai ales, în centrul lor intelectual-moral, comunismul pare un fapt nepătat, un ideal integru și o aspirație admirabilă. Nimic din istoria atestată, publicată, abundentă și sinistră a comunismului nu pare să conteze. Nu pentru că marile lucrări care dau istoria scrisă a tragediei comuniste n-au fost un succes de librărie sau pentru că ar sta pe argumente și fapte fără greutate morală și însemnătate umană. În fond, ”idealul comunist” a ucis zeci de milioane de victime și a scuza, uita sau ignora această realitate e o crimă comparabilă cu originalul.

Mai curînd, această istorie saturată de fapte terestre și cumplite e învinsă lejer de elemente imponderabile, de o sumă de seducții și efuziuni superioare care dau adevăratul mister comunist. Caracterul iluzoriu și ceresc provoacă fascinația și înlătură orice reținere. Dacă aici, în această febră incurabilă, stă puterea mereu intactă a comunismului, atunci trebuie spus imediat că definiția cu care lucrăm de atîta timp e o eroare gigantică: nu, comunismul nu e o idee politică iar mișcările comuniste nu sînt partide politice. Cine încearcă să înțeleagă mai mult despre viețile infinite și istoria fără recurs a comunismului, va trebui să intre pe alt tărîm: într-o realitate care exclude rațiunea (deși își arogă, de regulă, calitatea de adevăr obiectiv/științific) și presupune, în permanență, revoluția aducătoare de putere totală. Mereu, putere și numai putere - atît asupra lumii greșit creeate cît și în suflete tînjind să preia frîul și chipul Demiurgului.

Cu asta, ne găsim, deja, în plină teologie, Dacă pare prea mult, n-avem decît să notăm cîteva din proprietățile stranii, iraționale și diabolice ale marii ambiții comuniste.