Traian Ungureanu

A trecut, deja, prea mult timp și istoria se repetă fără rost. Cine spune că învățăm din trecut știe ceva dar despre altceva și, în cele din urmă, nu înțelege ce are sub ochi. Mai precis, face una din cele mai grave și atrăgătoare confuzii posibile, așezînd comunismul în rîndul ideilor politice. În 1989, revoluțiile anti-comuniste din Est păreau să fi dat răspunsul definitv. Comunismul ieșea din scenă, îmbrîncit de cei mai în drept să o facă, de cei ce îl cunoșteau pentru că îl trăiseră, de popoarele silite să sufere un amar de vreme sub apăsarea comunismului real, în carne, crime și oseminte.

După 30 de ani de la această clarificare neobișnuit de luminoasă în istoria caracterului uman, totul e infirmat. Pasiunea comunistă apare, încă o dată, nevătămată și incasabilă la istorie, printre ”noutățile” care susțin scandat că pot și trebuie să îndrepte lumea. Ceva e ciudat. Mai mult, atît de ilogic și anormal încît e, poate timpul, să înțelegem că ideea comunistă nu e și nu poate fi ce ne-am închipuit, gîndind în termenii cu care tratăm alte feluri de a face politică.

Ideea comunistă trăiește, iar, o tinerețe superbă și nevătămată, peste tot acolo unde n-a apucat, încă, să facă și, mai ales, să desfacă rosturile vieții umane. Anecdotele curg.

În italia, presa, în frunte cu mass media publică, au celebrat pios și nostalgic 100 de ani de fondarea Partidului Comunist Italian. Un public larg a avut parte de o baie de consierații lirice și evocări însuflețite ale ”proiectului comunist”. Tineri energici și generoși și-au declarat, încă o dată, cu o superbă dăruire romantică, fidelitatea față de ”idealul comunist”. În Statele Unite, figura Angelei Davis e încă activă și venerată. Fosta militantă ”anti-imperialistă” a grandioaselor proteste anti-americane de după 1965 e, și azi, invitata de preț a universităilor americane. Angela Davis a fost și este o membră de frunte a Partidului Comunist american dar asta nu pare să spună nimic neliniștitor gazdelor ei, mîndre de palmaresul lor democratic bine stabilit.

Dacă toate aceste detalii par să țină de trecut, atunci trecutul e cît se poate de bine instalat în prezent. Un procent solid între tinerii americani educați se declară liber simpatizanți ai comunismului iar asta pare să provoace între destui comentatori un respect sobru și înfiorat. Nimic nu pare să deranjeze sau să dea de gîndit enormului colectiv univeristar-public-intelectual care prizează, transmite și justifică mișcări și idei marxiste sau neo-marxiste. Marx însuși e celebrat oficial și instalat simbolic între figurile publice demne de monumente agreeate, ba chiar vernistae de UE.

Cursiv și natural, în societățile occidentale și, mai ales, în centrul lor intelectual-moral, comunismul pare un fapt nepătat, un ideal integru și o aspirație admirabilă. Nimic din istoria atestată, publicată, abundentă și sinistră a comunismului nu pare să conteze. Nu pentru că marile lucrări care dau istoria scrisă a tragediei comuniste n-au fost un succes de librărie sau pentru că ar sta pe argumente și fapte fără greutate morală și însemnătate umană. În fond, ”idealul comunist” a ucis zeci de milioane de victime și a scuza, uita sau ignora această realitate e o crimă comparabilă cu originalul.

Mai curînd, această istorie saturată de fapte terestre și cumplite e învinsă lejer de elemente imponderabile, de o sumă de seducții și efuziuni superioare care dau adevăratul mister comunist. Caracterul iluzoriu și ceresc provoacă fascinația și înlătură orice reținere. Dacă aici, în această febră incurabilă, stă puterea mereu intactă a comunismului, atunci trebuie spus imediat că definiția cu care lucrăm de atîta timp e o eroare gigantică: nu, comunismul nu e o idee politică iar mișcările comuniste nu sînt partide politice. Cine încearcă să înțeleagă mai mult despre viețile infinite și istoria fără recurs a comunismului, va trebui să intre pe alt tărîm: într-o realitate care exclude rațiunea (deși își arogă, de regulă, calitatea de adevăr obiectiv/științific) și presupune, în permanență, revoluția aducătoare de putere totală. Mereu, putere și numai putere - atît asupra lumii greșit creeate cît și în suflete tînjind să preia frîul și chipul Demiurgului.

Cu asta, ne găsim, deja, în plină teologie, Dacă pare prea mult, n-avem decît să notăm cîteva din proprietățile stranii, iraționale și diabolice ale marii ambiții comuniste.

Supremația noii religii tehnologice nu mai e o ipoteză. E un fapt banal și universal. Ce aflăm cu adevărat nou, în 2021, sunt riscurile și oprețul acestei situații. În 2021, a devenit mai limpede decât oricând cât de repede poate trece libertatea globală a media-plaformelor în instrument de control. Căci, dincolo de simpatii politice, în 2021 aceste sisteme vaste, deținute de un număr de superstaruri de pe bolta Sillicon Valley (unii preferă să spună „oligarhie”), au trecut la epurarea opiniilor și ideilor inacceptabile. Multe din ele sunt cu advărat inacceptabile sau par, astăzi așa. Dar importantă nu e ținta acestor operații de ”purificare netică” ci existența lor.

Conglomeratul tehnologic în care trăim și de care săîntem dependenți a devenit conștient de propria putere. Cenzura sau primele tatonări cu cenzura, mobilizarea curentelor de opinie și mecanismele de izolare a individului într-o singurătate splendidă și gregară sînt semnale bizare, într-un început de epocă nu mmai puțin bizar. Paradoxul tragic spre care pășim e, încă, greu de acceptat - sîntem prea deprinși cu libertatea pentru a sesiza ce se întîmplă în jurul și pe deasupra ei. Avem, însă, deja, sub semnătura unei cercetătoare sistematice a problemei, o definiție clară a contradicției pe care nu știm sau nu vrem să o recunoaștem, încă: „Putem trăi într-o democrație sau într-o societate sub urmărire dar nu putem trăi în amândouă”. Dacă lucrurile stau sau vor sta așa, catastrofa morală și intelectuală e inevitabilă. Căci a transforma triumful științei și tehnologiei în feudalism social e totuna cu a legitima orice formă de haiducie și vandalism.

Poate că asta explică de ce anume ne mișcăm cu atâta dezinvoltură într-o baie continuă de resentiment. A urî, a sfida și a declasa nu mai au nimic special și nu mai sunt monopolul negativ al vreunui grup anume. Toată lumea așteaptă să lovească și să scoată din scenă un adversar. Uneori după o draperie, alteori la vedere. Revoluțiile și contra-revoluțiile au circulație monetară și cont deschis în nenumărate suflete și minți. Așa de pildă stau lucruile cu fenomenul Gamestop. Sau, într-o descriere care ocolește datele tehnic-financiare obscure ale piețelor: isprăvile neasemuite ale răsculaților care au doborât cu pietre armata imperială de pe Wall Street. E greu de explicat dar afacerea Gamestop și, după ea, afacerea Piața de Argint pot fi rezumate astfel: o puzderie de anonimi mărunți au intrat pe platforme de tranzacții cu acțiuni, hotărâți să lovească, împreună, bestiile mari ale piețelor financiare (hedge funds). Un act instantaneu de vandalism a erupt cu o putere până acum neconoscută pentru a-și satisface dorința de răzbunare, ostilitatea și resentimentul. Totul în afara oricărei logici financiar-economice. Din pură aversiune. Și a reușit.

Incursiunea a umilt trader-ii profesioniști ai marilor fonduri globale și a demonstrat ce era de demonstrat. Ce? Că suntem contemporani, uniți de ceva nou și mistuitor: resentimentul care descoperă că puterea acumulată deasupra e în impas și fragilă.