Traian Ungureanu

Dragi Tovarăși! (Dorogie Tovarishchi!, 2020), ultimul film al regizorului Andrey Konchalovsky, dă cea mai profundă descriere a misterului fudamental al vremurilor noastre: cultul comunist și puterea lui nesfîrșită.

Povestea reconstituită cu o finețe sobră și dureroasă de Konchalovsky cuprinde evenimentele, deciziile și figurile zilelor de 1-2 iunie 1962. Masacrul de la Novcerkask e relatat minuțios și exact, în linia cinematografiei realist-istorice. Cine vrea să afle ce s-a întîmplat atunci va afla tot și poate foarte bine folosi filmul lui Konchalovsky, așa cum e de folosit o carte de istorie sau un reportaj amplu. Filmat în alb-negru și ținut riguros în chingile unei narațiuni clare, Dragi Tovarăși! face serviciul unei excelente panorame istorice.

Muncitorii orașului sunt revoltați de creșterile de prețuri la alimentele de bază și încetează lucrul. Aparatul de partid își continuă viața paralelă, cu acces privilegiat la alimente și luxuri cotidiene de neconceput pentru proletari. Micii demnitari comuniști ai orașului trăiesc mulțumiți într-o lume diferită și cred în fabula dogmatică oficială: scumpirile sunt încă o confirmare și o izbândă a orânduirii comuniste. Linia de partid arată că scumpirile vor ridica nivelul de trai general și activul de partid repetă și își repetă acest temebelism grosier cu toată convingerea cuvenită unei legități științifice.

Și totuși, muncitorii protestează. Sediul Comitetului orășenesc de partid e luat cu asalt. Conducerea organizației de partid e șocată și conchide, urmând logica oficială, că revolta e rodul ignoranței și al uneltirilor anti- comuniste. Încă dirijată din afară, de imperialiști. Incapabili să explice sau să spună ceva credibil muncitorilor, activiștii cer ajutor de la Centru. Armata ocupă orașul. Trupe speciale KGB iau, în secret, poziții de tragere. Lunetiștii ucid zeci de oameni. Printre dispăruți se numără fiica unei activiste de partid locale, o femeie crescută și educată în cultul lui Stalin. O credincioasă fără rețineri. Treptat dilemele eroinei încep să încolțească și ceva se clatină în credința ei. Când autoritățile ordonă secretizarea masacrului, locuitorii orașului sunt obligați să semneze un angajament de tăcere care prevede pedeapsa cu moartea pentru oricine ar încălca angajamentul. Mulți muncitori sunt arestați. Unii sunt executați pentru instigare la revoltă și trădare. Toate victimele sunt îngropate, secret, în morminte nemarcate și, cu asta, masacrul de la Novocerkask dispare oficial din realitate (pînă în 1992, când crima e recunoscută și lumea poate vorbi liber de ea).

Până aici, filmul lui Konchalovsky povestește o istorie tragică și nemiloasă. Drama istorică e, însă, calea de intrare în oroarea ideologică. Tragedia începe acolo unde evenimentele se sting iar neputința, nimicul și sclavia încep să vorbească.

Înainte de toate, după pățaniile ideologico-morale comice și tragice ale ultimilor 30 de ani, e cazul să conchidem că ”ideea comunistă” nu e localizabilă și reperabilă, adică nu are sediu și limite. În Est, desigur, comunismul a dispărut dar chiar această observație e înșelătoare. Căci dispariția oficială a comunismului estic e, totodată, o formă extremă de amnezie.

Curînd, în anii ce vin, societățile Estului vor înceta să mai știe ceva despre comunism. Tragedia care aproape a distrus lumea Estică va fi tot atît de apropiată sau străină generațiilor noi pe cît e, acum, experiența subjugării otomane. Și, evident, așa cum e normal, nimeni nu poartă pică urmașilor turci ai otomanilor. Numai că, în cazul comunismului, normalizarea a fost subită și complet ilogică, pentru un regim care n-a presupus numai ocupația ci și crimele în masă, reeducarea și remodelarea ființei umane. Paradoxal, astăzi, prin accesul de amnezie care se întinde în societate, Estul tinde să ajungă din urmă Vestul - unde memoria nici măcar nu s-a născut, comunismul e o alternativă onorabilă dacă nu superioară și dă religia fundamentală a educatorilor (motiv pentru care, spre deosebire de problema continuității naizste, problema continuității comuniste nu s-a pus sau a fost repede ridiculizată și repudiată, pe motiv de intoleranță).

Într-un fel greu de explicat prin mijloace strict raționale, comunismul reunește astăzi amnezia post- și neștiința pre-, două forme de ocultare eficientă, fertile în Est, respectiv în Vest. Sentimentul pro-comunist și, în aceeași măsură, lipsa sentimentului anit-comunist devin, astfel, o realitate morală unificată. Concordia de masă pe care comunismul o invocă adesea nu e o vorbă în vînt ci o operație activă. Sigur, în urmă rămîn cifre catastrofale (de la numărul victimelor, la datele economice) dar cifrele sînt cifre, adică semne ce pot fi înlocuite cu alte semne, lăsate să zacă în colb sau inundate de profeții noi. Irațional? Desigur dar, încă o dată, comunismul nu poate fi discutat în termeni raționali.

Încă un exemplu. Fără excepție, partidele comuniste au promis paradisul și, odată ajunse la putere, au creeat infernul. E de subliniat: nu există excepții. Dar, și aici, riscăm o enormă eroare de înțelegere. Căci această traiectorie de fier de la paradisiac la tragedie ne arată ceva aproape nebănuit. Ea nu demonstrează că partidele comuniste și-au trădat promisiunile sau - cum e șic să argumentezi în dezbaterile universitare - că partidele comuniste au fost împiedicate de o mie de uneltiri să își facă treaba. Dimpotrivă, ce ar trebui să înțelegem e că, fără excepție, partidele comuniste sînt singurele partide cunoscute care și-au respectat în totalitate promisiunile.

”Ideea comunistă” a fost propagată și, apoi, pusă în aplicare cu manualul în mînă. Numai observațiile retrospective ale celor ce nu se pot despărți de idealul îngropat în propriul suflet au recurs la argumentul după care comunismul nu a fost bine aplicat. Marele paradox de la capătul acestui adevăr în continuare negat e insuportabil. El spune că numai iluziile sînt transmisibile, în vreme ce istoria e netransimisbilă.

Pe acest teren înșelător, înțesat de paradoxuri și capcane morale, prosperă tentația comunistă și, din acest motiv, e nepotrivit să discutăm de comunism ca realitate politică și nu teologică sau anti-rațională.

În plus, vecinii tereștrii ai comunismului - mai toate regimurile și adeziunile la politica ”verticală”, de principii - sînt prea puțin pregătiți să facă față. Principiile pe care politica rațională le repetă neîncetat nu rezistă. Iată de pildă, situația în care Ideea Comunistă, transformată în supraputere militară și economică, devine partener de nerefuzat al instituțiilor ce dețin funcția de pilon și ambasador al principiilor democratice. Recentul Acord de investiții UE-China a ocolit flexibil principiile și s-a supus, astfel, ”realității”. Care e, din ce în ce mai convingător, o variantă a modelului comunist chinez. Formula practicată pe scară gigantică, acasă sau pe firul investițiilor externe, de Partidul Comunist Chinez a început să surîdă, să fie reevaluată și agreată în zonele elitare ale economiei și politicii - acolo unde, desigur, oameni cu discernămînt și înțelegere superioară nu au cum să se înșele.

E această eroare, care continuă să vadă în comunism o idee politică și nu o febră religioasă anti-religioasă, o capcană fatală? Poate fi, vreodată, eliminată această insuficiență care hrănește atuurile eterne ale comunismului? Cel mai probabil, nu. Cel mai probabil, victoria din 1989 a fost pripit și greșit înțeleasă. Ea a sancționat, la capătul unor pierderi umane colosale, fără să elimine mecanismul producător de tragedie.

Dealtfel, ar fi fost imposibil. Nimeni n-a găsit antidot la natura umană, la fantasmele și pulsiunile ei emoționale. Iar comuniștii au înțeles bine exact asta. De aici, sporul neîncetat și renașterea garantată a acestei drame-fantomă cu care ne vom reîntîlni, spre a pierde, a cîștiga și a pierde din nou, fără să înțelegem de ce.