Traian Ungureanu

Supremația noii religii tehnologice nu mai e o ipoteză. E un fapt banal și universal. Ce aflăm cu adevărat nou, în 2021, sunt riscurile și oprețul acestei situații. În 2021, a devenit mai limpede decât oricând cât de repede poate trece libertatea globală a media-plaformelor în instrument de control. Căci, dincolo de simpatii politice, în 2021 aceste sisteme vaste, deținute de un număr de superstaruri de pe bolta Sillicon Valley (unii preferă să spună „oligarhie”), au trecut la epurarea opiniilor și ideilor inacceptabile. Multe din ele sunt cu advărat inacceptabile sau par, astăzi așa. Dar importantă nu e ținta acestor operații de ”purificare netică” ci existența lor.

Conglomeratul tehnologic în care trăim și de care săîntem dependenți a devenit conștient de propria putere. Cenzura sau primele tatonări cu cenzura, mobilizarea curentelor de opinie și mecanismele de izolare a individului într-o singurătate splendidă și gregară sînt semnale bizare, într-un început de epocă nu mmai puțin bizar. Paradoxul tragic spre care pășim e, încă, greu de acceptat - sîntem prea deprinși cu libertatea pentru a sesiza ce se întîmplă în jurul și pe deasupra ei. Avem, însă, deja, sub semnătura unei cercetătoare sistematice a problemei, o definiție clară a contradicției pe care nu știm sau nu vrem să o recunoaștem, încă: „Putem trăi într-o democrație sau într-o societate sub urmărire dar nu putem trăi în amândouă”. Dacă lucrurile stau sau vor sta așa, catastrofa morală și intelectuală e inevitabilă. Căci a transforma triumful științei și tehnologiei în feudalism social e totuna cu a legitima orice formă de haiducie și vandalism.

Poate că asta explică de ce anume ne mișcăm cu atâta dezinvoltură într-o baie continuă de resentiment. A urî, a sfida și a declasa nu mai au nimic special și nu mai sunt monopolul negativ al vreunui grup anume. Toată lumea așteaptă să lovească și să scoată din scenă un adversar. Uneori după o draperie, alteori la vedere. Revoluțiile și contra-revoluțiile au circulație monetară și cont deschis în nenumărate suflete și minți. Așa de pildă stau lucruile cu fenomenul Gamestop. Sau, într-o descriere care ocolește datele tehnic-financiare obscure ale piețelor: isprăvile neasemuite ale răsculaților care au doborât cu pietre armata imperială de pe Wall Street. E greu de explicat dar afacerea Gamestop și, după ea, afacerea Piața de Argint pot fi rezumate astfel: o puzderie de anonimi mărunți au intrat pe platforme de tranzacții cu acțiuni, hotărâți să lovească, împreună, bestiile mari ale piețelor financiare (hedge funds). Un act instantaneu de vandalism a erupt cu o putere până acum neconoscută pentru a-și satisface dorința de răzbunare, ostilitatea și resentimentul. Totul în afara oricărei logici financiar-economice. Din pură aversiune. Și a reușit.

Incursiunea a umilt trader-ii profesioniști ai marilor fonduri globale și a demonstrat ce era de demonstrat. Ce? Că suntem contemporani, uniți de ceva nou și mistuitor: resentimentul care descoperă că puterea acumulată deasupra e în impas și fragilă.

Dacă a fi contemporan înseamnă a fi peste tot, izolat, resentimentar, categoric, puternic, derutat, anarhic, rațional și supersitițios, atunci trăim vremuri normale, ba chiar cuminți. Atât de multe impulsuri și fixații contradictorii lucrează simultan încât bilanțul acestui război mental permanent pare totuna cu lumea. Fără o regulă vizibilă și cu orice regulă la putere, realitatea zilelor noastre e o colecție de aventuri fără învingător și un fel de a amâna clarificările. Așadar, ce mai e nou? Surprinzător și înainte de orice, fragilitatea.

I se mai spune și impas, criză sau declin dar, în esență, epoca pe care o animăm e dominată de ascensiunea fragilității. Exemplele se înmulțesc și promit să înghită tot ce trecea, nu demult, drept structură fundamentală a civilizației.

După un început promițător care sugera că faimoasa eficiență germană e bine-sănătoasă, instituțiile statale și suprastatale au fost despuiate de prestigiu și respect, în mai puțin de un an de epidemie. COVID lăsat în urmă, administrații compromise și a dereglat reperele de viață socială în fiecare stat cucerit. Nimeni nu a semnat vreun act oficial de capitulare dar umilința e comparabilă cu un război pierdut dezastruos.

Mai întâi, în prima jumătate a lui 2020, Italia a pierdut repede o luptă pe care a început-o nesigur. Apoi, rând pe rând, state mici și mari au trimis același mesaj de neputință. Un timp, Germania a fost excepția dar, spre sfârșitul anului, a intrat în rîndul statelor învinse. Șocul a venit abia în momentul de la care toată lumea aștepta un happy-end miraculos: apariția vaccinului. La doar câteva săptămâni după un debut festivist campanie de imagine care anunțau începutul sfârșitului incertitudinii, campania de vaccinare a devenit ea însăși o super problemă. Impasul a urcat încă o treaptă și a atacat capacitatea și credibilitatea unei instituții vaste și, aparent, infailibile: Uniunea Europeană. O cascadă de scandaluri a pus în evidență scleroza instalată la nivelul UE, așa cum o pusese, mai înainte, la nivelul staelor naționale. Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen s-a transformat fără întârziere în vedeta negativă a unei birocrații date peste cap de propriile decizii sau de lipsa lor. Furia și indignarea au trecut demult de partizanatul politic.Von der Leyen e masacrată în presa germană eurofilă, așa cum, în America, Andrew Cuomo, Guvernatorul statului New York e mitraliat de presa pro-Democrată, altădată fidelă.

La sfârșit, dacă așa arată sfârșitul, autoritatea administrativă, orice autoritate administrativă. arată ca o lozincă pe care liderii politici trebuie să o invoce și nimeni n-o mai poate lua în serios. Mai mult, impasul autorității e, s-ar părea, doar o victimă de etapă. COVID promite arme și variante noi într-un atac reînnoit și de durată asupra unor administrații deja epuizate de ce am văzut și trăit până astăzi.

Mutații ale virusului se infiltrează în state care luptă, încă, împotriva varaintelor vechi și pun sub semnul întrebării vaccinuri pregătite pentru ce știam nu pentru ce nu înțelegem încă. Sinistru și demoralizant, voci de experți au început să sugereze prelungirea prizonieratului COVID cu ani și ani de încercări nebănuite. Exagerare și scepticism à la mode? Foarte posibil. Dar efectul e unul și același: surparea încrederii în structurile date ale lumii organizate politic.

Nici una din știrile care descriu ultimele noutăți ”certe” și ”factuale” nu promite diminuarea și nu anunță altceva decât că tunelul la capătul căruia se află lumina se lungește odată cu trecerea timpului. Voci înarmate de cercetări și probe susțin că virusulul care a dat peste cap structurile civlizației în care trăim nu e un accident natural ci, aproape sigur, un produs de laborator, construit și scăpat sau nu de sub control în China. Așa cum, investigații proaspete de presă cred că au descoperit un proiect chinez vast și înspăimântător care țintește să captureze bazele de date și politica sistemului de sănătate american. Cu titlul unui alt text-avertisment, datorat unui comentator străin de febra conspirațiilor: „Cum pierdem în fața Chinei”. Deși, întrebarea acceptă și alte nume și adrese. Cel mai surprinzător și mai aproape de noi: încrederea în propriul succes tehnologic sau - altfel spus - triumful necontrolat al tehnologiei de vârf cu omul dedesubt.