Lyuda, eroina filmului e zdruncinată de dispariția fiicei și de amintirile propriul ei tată care îndrăznește, scurt, să îi vorbească deschis despre crimele monstruoase ale Partidului Comunist - așa cum le-a văzut într-o viață lungă, resemnată și strivită de dureri. Și totuși, în ciuda șocurilor și revelațiilor, ceva rămâne intact în credința fanatică a eroinei filmului. Comunismul nu poate greși pentru că, până la urmă, comunismul e singurul lucru pe care această ființă exemplară pentru lumea sovietică îl cunoaște. Dacă lumea a luat-o razna, dacă muncitorii s-au răsculat și au fost uciși din ordinul Partidului, atunci concluzia poate fi una și numai una: adevărul comunist a fost trădat și încălcat. În comunsimul adevărat și intact, așa ceva nu s-ar fi întâmplat. Acolo, domnesc, definitiv și etern, justiția și adevărul. Iar această lume fără accidente și eșecuri a fost întrupată de Stalin. Cu Stalin, nu s-ar fi ajuns la masacrul de la Novocrekask. Stalin n-ar fi permis așa ceva. Sub Stalin, lumea era comunismul iar comunsimul era lumea și amîndouă erau perfecte. Nu există adevăr în afara lumii lui Stalin. În afara acestei credințe, realitatea nu are sens, e ostilă vieții și și îți rătăcește sau lasă orfani supușii.
Aici, în această fixație aparent aberantă a eroilor filmului stă calitatea cutremurătoare a analizei lui Konchalovsky. Povestea istorică a dramei de la Novocerkask e stăpânită de forța nelimitată a iraționalului. Victime și călăi sunt parte a sclavajului mecanic și a captivității mentale fără sfârșit pe care comunismul le-a desăvărșit în societățile pe care le-a suprimat.
Filmul lui Andrey Konchalovsky a fost primit cu recenzii șocate, entuziaste și, oarecum naive. Exegeții occidentali ai filmului au aplaudat realismul narativ și calitățile stilistice ale reconstrucției lui Konchalovsky, dar au scăpat disperarea insuportabilă ce scoate ultima urmă de umanitate din lumea sovietică.
Dragi Tovarăși! nu e nici o dramă istorică filmată, nici o parabolă artistic ambițioasă - deși filmul trece rapid prin cerințele ambelor categorii. Esența fotografiei în alb și negru în care Konchalovsky a prins spectrul comunismului e puterea totală asupra umanității învinse și abolite. Niciunul din eroii poveștii nu mai poate părăsi spațiul în care tocmai a văzut și înțeles crima. Toată lumea e confiscată și mistuită de mistica unui cult ce stă pe repetiția infinită a lozincilor și pe osificarea lor în centrul ființei umane. Obsesia circulară și disperată a oamenilor care se agață de propozițiile simple și brutale ale dogmei e cheia tragediei și dă misterul victorios al formulei de viață comuniste.
În fond, invocând, iar și iar, ceertidiudinile lumii lui Sdtalin, eroina filmului rostește formule incantatorii și recurge la magia care ar putea-o feri de lumea reală. Numai că lumea reală nu mai există sau e plasată în afara puterii de înțelegere a oamenilor. Ea a fost perfect substituită de comunismul care furnizează membrilor cultului o realitatea perfectă și invulenrabilă.
Aparenta nostalgie care domină personajele filmului e, de fapt, o instituție interioară sinistră și o realitate moral-istorică esențială. Ea spune ca esența comunismului, adică seducția profundă care produce sclavajul ființei, e izbînda unui cult perfect. Stalin e identificat, corect, cu Marele Mestru al acestei fantasme sângeroase și asta pentru că îl urmează, în spirit și intuiții anti-umane, pe Lenin - Demiurgul Cultului.
Perseverența barbară a primilor doi lideri ai Comunismului Real e o anti-capodoperă, azi, neînțeleasă sau ocultată. Comunismul aplicat nemilos și integral, în toată esența lui fantasmatică, e un punct uriaș de inflexiune istorică, fără de care înțelegerea lumii noastre e ratată.
Eroina filmului lui Konchalovsky știe, chiar fără să o înțeleagă pe deplin, că victoria comunsimului sub îndrumarea lui Stalin nu e trecătoare ci a scris istroia lumii. Oroarea e toală: cultul monstruos poate fi doar temporar risipit. El se va întoarce și reîntoarce, așa cum o arată timpurile pe care le trăim, mereu relansat de seducția și nostalgia pardisului fix. La baza lui stă repaosul. Odihna agresivă a omului care știe că toate problemele lumii au fost, în sfârșit, răpuse sau rezolvate și că singurul lucru care a mai rămas de făcut e menținerea focului sacru. Îngrijirea și perpetuarea Cultului.
Sintem in continuare produsul istoriei post-Staliniste. Nu numai în Est, ci – infinit mai surprinzător - si în Vest, unde prizonieratul moral creeat de victoria Stalinismului în 1945 a răsturnat definiția valorilor. Căci, acestui triumf îi datorăm anihilarfea nazismului dar și supraviețuirea si sanctificarea stângii ca doctrină reflex și întrupare a binelui. Asta explică mai bine protecția neștirbită a Ideii Socialiste și validarea democratică a nenumăratelor re-întrupări comuniste, în Occident. Bilanțul apocaliptic al comunismului a fost exclus, din principiu, de la judecata istoriei, în vreme ce nazismul și crimele lui au fost damnate pentru totdeauna. Nu există fapt mai important pentru înțelegerea cadrului istoric și a normelor morale în care trăim. Iar filmul lui Konchalovsky atinge acest mister complex cu o precizie și o lipsă de zgomot fără egal.
