Traian Ungureanu

Dacă a fi contemporan înseamnă a fi peste tot, izolat, resentimentar, categoric, puternic, derutat, anarhic, rațional și supersitițios, atunci trăim vremuri normale, ba chiar cuminți. Atât de multe impulsuri și fixații contradictorii lucrează simultan încât bilanțul acestui război mental permanent pare totuna cu lumea. Fără o regulă vizibilă și cu orice regulă la putere, realitatea zilelor noastre e o colecție de aventuri fără învingător și un fel de a amâna clarificările. Așadar, ce mai e nou? Surprinzător și înainte de orice, fragilitatea.

I se mai spune și impas, criză sau declin dar, în esență, epoca pe care o animăm e dominată de ascensiunea fragilității. Exemplele se înmulțesc și promit să înghită tot ce trecea, nu demult, drept structură fundamentală a civilizației.

După un început promițător care sugera că faimoasa eficiență germană e bine-sănătoasă, instituțiile statale și suprastatale au fost despuiate de prestigiu și respect, în mai puțin de un an de epidemie. COVID lăsat în urmă, administrații compromise și a dereglat reperele de viață socială în fiecare stat cucerit. Nimeni nu a semnat vreun act oficial de capitulare dar umilința e comparabilă cu un război pierdut dezastruos.

Mai întâi, în prima jumătate a lui 2020, Italia a pierdut repede o luptă pe care a început-o nesigur. Apoi, rând pe rând, state mici și mari au trimis același mesaj de neputință. Un timp, Germania a fost excepția dar, spre sfârșitul anului, a intrat în rîndul statelor învinse. Șocul a venit abia în momentul de la care toată lumea aștepta un happy-end miraculos: apariția vaccinului. La doar câteva săptămâni după un debut festivist campanie de imagine care anunțau începutul sfârșitului incertitudinii, campania de vaccinare a devenit ea însăși o super problemă. Impasul a urcat încă o treaptă și a atacat capacitatea și credibilitatea unei instituții vaste și, aparent, infailibile: Uniunea Europeană. O cascadă de scandaluri a pus în evidență scleroza instalată la nivelul UE, așa cum o pusese, mai înainte, la nivelul staelor naționale. Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen s-a transformat fără întârziere în vedeta negativă a unei birocrații date peste cap de propriile decizii sau de lipsa lor. Furia și indignarea au trecut demult de partizanatul politic.Von der Leyen e masacrată în presa germană eurofilă, așa cum, în America, Andrew Cuomo, Guvernatorul statului New York e mitraliat de presa pro-Democrată, altădată fidelă.

La sfârșit, dacă așa arată sfârșitul, autoritatea administrativă, orice autoritate administrativă. arată ca o lozincă pe care liderii politici trebuie să o invoce și nimeni n-o mai poate lua în serios. Mai mult, impasul autorității e, s-ar părea, doar o victimă de etapă. COVID promite arme și variante noi într-un atac reînnoit și de durată asupra unor administrații deja epuizate de ce am văzut și trăit până astăzi.

Mutații ale virusului se infiltrează în state care luptă, încă, împotriva varaintelor vechi și pun sub semnul întrebării vaccinuri pregătite pentru ce știam nu pentru ce nu înțelegem încă. Sinistru și demoralizant, voci de experți au început să sugereze prelungirea prizonieratului COVID cu ani și ani de încercări nebănuite. Exagerare și scepticism à la mode? Foarte posibil. Dar efectul e unul și același: surparea încrederii în structurile date ale lumii organizate politic.

Nici una din știrile care descriu ultimele noutăți ”certe” și ”factuale” nu promite diminuarea și nu anunță altceva decât că tunelul la capătul căruia se află lumina se lungește odată cu trecerea timpului. Voci înarmate de cercetări și probe susțin că virusulul care a dat peste cap structurile civlizației în care trăim nu e un accident natural ci, aproape sigur, un produs de laborator, construit și scăpat sau nu de sub control în China. Așa cum, investigații proaspete de presă cred că au descoperit un proiect chinez vast și înspăimântător care țintește să captureze bazele de date și politica sistemului de sănătate american. Cu titlul unui alt text-avertisment, datorat unui comentator străin de febra conspirațiilor: „Cum pierdem în fața Chinei”. Deși, întrebarea acceptă și alte nume și adrese. Cel mai surprinzător și mai aproape de noi: încrederea în propriul succes tehnologic sau - altfel spus - triumful necontrolat al tehnologiei de vârf cu omul dedesubt.

Imediat după apelul la unitate susținut cu argumente contradictorii de Președintele Biden a venit un lanț de Ordine Executive care au adîncit falia între realitatea găsită de Biden în prima zi de mandat și limbajul/ conceptele/ ideile puse la lucru de Casa Albă.

O primă salvă de 30 de ordine executive a inclus cîteva decizii care nu au cum să-i apropie și îndrepte spre unitate pe adversarii universului progresist la putere în America.

Ordinele Executive semnate rapid de Biden construiesc, rînd pe rînd, instituții și situații respinse de cei 74 de milioane alegători americani care n-au votat Biden. Prima intervenție executivă a Președintelui anunță consolidarea unui cadru ideologic echivalent cu răsturnarea realității și tradiției americane clasice.

E vorba de Ordine Executive care redeschid poarta migrației, împiedică deportarea ilegalilor și apropie momentul unei amnistii urmate de accesul la cetățenie al unui număr enorm (11 milioane) de ilegali. De asemenea, de decizia de a re-introduce cursuri de educație anti-rasistă în instituțiile de stat și de dreptul de afiliere la echipe feminine a transexualilor în sportul școlar de stat. O altă decizie deschide drumul spre salariul minim de 15 $/oră. Alta readuce Statele Unite în Acordul Climatic de la Paris. Tot un Ordin Executiv suspendă lucrările la conducta care transportă petrol din Alaska (partea canadiană) spre Statele Unite. În sfîrșit, un alt Ordin executiv permite includerea persoanelor fără cetățenie americană în recensămîntul care va genera noua hartă a circumscripțiilor electorale americane.

Nu e nevoie de foarte multă clarviziune pentru a înțelege măcar cîteva din efectele imediate ale schimbărilor impuse de primele decizii ale noului Președinte.

Normalizarea statutului ilegalilor și un nou val migraționist riscă să provoace un curent de nesiguranță socială și economică. Obligația de a trece prin cursuri de învățămînt ideologic nu e compatibilă cu libertatea tipic și intens americană a libertății de gîndire și expresie. Un salariu minim de 15 $ /oră nu va ajuta prea multă lume, oricît de mult ar crede altceva promotorii acestei măsuri. În plină criză economică amplificată de COVID, dublarea salariului minim va ajuta un număr mic de oameni și va ține în șomaj un număr incomparabil mai mare. Regimul economic cerut de Acordul Climatic de la Paris va supune unor presiuni extreme sectoarele direct productive americane. Suspendarea conductei petroliere din Alaska ar putea fi un cadou nesperat pentru exportatori de țiței ca Rusia, Iran și Venezuela, dar și pentru mari consumatori, în primul rînd China, care ar putea absorbi surplusul de pe piața canadiană pe care conducta nu îl va mai livra către Statele Unite. O altă consecință discutabilă poate veni din decizia de înregistrare a non-cetățenilor la recensămînt. Circumscripţiile ce vor fi redefinite în urma unui rcensămînt organizat în acest fel ar putea reduce serios ponderea electorală a alegătorilor care nu votează stînga.

Cine va profita, mai curînd sau mai tîrziu, de aceste decizii care fac politică de stat din virtuți ce atrag fragilitate economică și aliniere ideologică? În nici un caz unitatea cerută de președintele Biden. Limbajul și deciziile de la început de mandat asigură, mai degrabă, continuarea și intensificarea conflictului intern. Căci, în vreme ce partea liberal-urbană a lumii americane obține tot ce și-a visat, lumea dreptei din orașele mici, din suburbii și din statele Americii tradiționale pierde aproape tot și se va simți, probabil, amenințată de un pericol existențial.

Unitatea e desigur singura ieșire din criză și, aici, Președintele Biden a avut dreptate sută la sută. Dar asta numai și numai cu condiția ca limbajul și cultura să respecte realitatea existentă a națiunii americane. Altfel, reconcilierea se amînă, iar conflictul se prelungește în forme tot mai înverșunate. Promisiunea unității se îndepărtează și revenirea la coexistență democratică va fi tot mai dificilă. America poate trăi cu două culturi divergente dar numai în stare de conflict permanent. Numai reîntoarcerea limbii și a culturii la realitate poate pune capăt patimilor. Deocamdată, nimeni nu își poate imagina acest moment.