Traian Ungureanu

Să presupunem că acuzații cazului Meghan-Coroana Britanică sau aliații lor au replică și îndrăznesc să o formuleze: nu ne interesează culoarea pielii copilului lui Meghan Markel și nu e adevărat că am făcut-o să sufere pînă în pragul sinucicerii. Ei și? Nici o replică și nici o probă nu pot schimba realitatea proiectată a vinovăției. Odată rostit cuvîntul cheie (”rasă”) nimic nu se mai poate schimba.

Dacă nu azi, atunci pe viitor imaginea și supraviețuirea ei sînt compromise.

Primele evaluări spun că publicul britanic e împărțit. Însă tinerii cred, în enorma lor majoritate, că Meghan Markle a spus adevărul și că vina Coroanei e capitală. Iar asta spune, mai departe, că episodul Meghan Markle a pus în mișcare istoria decăderii Casei Windsor. Cu generațiile ce vin, Coroana va găsi tot mai puțin respect și tot mai multe motive să se scuze și recuze. În acest punct, ar merita să ne amintim, iar, că toată această reevaluare istorică a pornit de la cîteva cuvinte rostite într-un interview tv. De unde caracterul vădit magic al acelor cuvinte și esența irațională a oceanului de impresii, știri, afirmații și opinii în care ne îmbăiem, ajutați dar nu educați de oceanul libertății de expresie și informare.

Pînă la urmă, acuzația neformulată dar atotputernică împotriva Casei de Windsor nu caută să scoată din joc un membru sau altul al familiei regale (”Tata, Prințul Charles, nu mi-a mai răspuns la telefon!”). Nu. Acuzația caută fragilitatea Casei Regale. Iar fragilitatea Casei Regale e Casa Regală. Adică păcatul istoric acumulat de a reprezenta o civilizație astăzi repudiată în numele dezrobirii anti-coloiniale. În plus, Coroana e o instituție, de la origini pînă astăzi, populată de albi. Ar fi fost imposibil să fie altfel dar asta nu contează. Coroana e o instituție și o reprezentare a puterii și privilegiului alb. Asta e evident și tot ce e evident nu mai trebuie demonstrat.

Dimpotrivă, sîntem în fața unui eveniment istoric egal cu bătăliile și războaiele de altădată. S-ar zice că epoca noastră a învățat să împăturească eseența istoriei în efemer și scandalos. Uităm, însă, că efemerul și scandalosul sînt, astăzi, gazdele cele mai frecventate și generoase ale religiei moderne.

Credem în sentimente și proiecția lor mediatică fără să mai băgăm de seamă că, în acest fel, credem în dorințe așa cum ne-au fost ele dăruite de altcineva. Și nu mai credem în lumea de dinaintea noastră ci numai în reformularea ei oficial aprobată. Din acest punct de vedere, britanicii nu mai au o istorie ci o serie de culpe ce pot fi ispășite numai prin compromiterea și îndepărtarea instituțiilor de bază. În numai două ore de interviu, Meghan Markle și formulele ei magice au destrămat ce mai era de destrămat din lumea britanică dinainte de Reset.

### Vezi și... ###

La putere (I)

Ar mai fi de semnalat o oarecare nedelicatețe. În timp ce faimosul interviu punea bazele viitorului eșec al Casei Winbdsor, Prințul Phillip, soțul Reginei, un om de 100 de ani fără cîteva luni, suferea o operație grea pe inimă. Suprapunerea nu a contat. Istoria nu are timp de compasiune. Și asta ne spune, o dată în plus, cine e la putere.

N.r. Alte opinii, din presa britanică și americană:

BBC https://www.bbc.com/news/uk-56360671

NYT https://www.nytimes.com/2021/03/11/world/europe/britain-race-meghan-harry.html

The Guardian https://www.theguardian.com/uk-news/2021/mar/13/royals-tabloids-invisible-contract-disrupted-meghan-harry

Cine e la putere? Nu pe tron sau în fruntea oștilor, ci la putere. Acolo unde orice e posibil cu un cuvînt, iar cuvîntul bine ales trage după el nenumărate minți și inimi harnice și supuse. Răspunsul e bizar dar la îndemînă: magia. Mai precis: magia în masă. Nu operațiile secrete din laboratoarele tăinuite ale alchimiștilor ci marile mișcări ale societăților puse în mișcare la lumina zilei. Sîntem, azi, ușor de recunoscut și cîntat, ca un refren de mare succes iar asta spune că puterea care ne dă roluri, replici și păreri nu mai e a noastră.

E de ajuns să privim, o clipă, nu mai mult, la desfășurarea uluitoare a așa zisului scandal al Casei Windsor. Coroana britanică era de neatins. Singura reputație neștirbită a lumii era așezată în persoana discretă și atitudinea nepărtinitoare a Reginei Elizabeta a II-a. Din 1952 încoace. Dar asta a fost și nu mai e, ca o nălucă încoronată care a întîrziat nepermis printre noi. A fost de ajuns ca o singură voe să rostească un singur cuvînt și lumea a recalculat grăbită. De îndată ce fosta actriță Meghan Markle a rostit cuvîntul ”rasism” gloria și rostul pe lume al Casei Windsor au încetat să mai însemne ceva. Altceva decît înapoiere și inadecvare, fiere și împotrivire la libertate. De fapt, nici măcar n-a fost nevoie ca Meghan Markle să rostească în întregime și clar cuvîntul ”rasism”. O aluzie și o sugestie fără adresă directă au fost suficiente. Aplecarea noastră colectivă spre magia etichetelor, subtextelor și aluziilor a funcționat prompt. Această forță irațională, nu tocmai demnă de secolul nostru științific dar bine înarmată de el, a produs rezultate teatrale de mari dimensiuni. A doua zi după ce Meghan Markle a cochetat cu formula pe care n-a rostit-o, totul era hotărît.

Dimineața, prima știre în toate rețelele sugera un blocaj suspect: Casa Regală nu a răspuns încă! Nu e clar la ce. Și nimeni n-a părut să își pună problema. Ciudat pentru o epocă de foarte atentă la standarde juridice, acuzatul s-a compromis încă mai mult întîrziiind să răspundă unei învinuiri lipsită de probe.

Bineînțeles, interviul care a confiscat atenția lumii sau, mai degrabă, șueta vastă și coregrafică în trei (Meghan Markle, Prințul Harry și Majestatea Sa Moral Mediatică Oprah Winfrey) nu e un produs oarecare. Produsul media, difuzat, mai întîi, în America, a fost precedat de o pregătire rezervată doar unei iminente ploi globale cu meteoriți. Miezul acestei promovări sistematice sugera că interviul e o piesă de necontestat, un produs revelatoriu fără apel. Totul era decis, hotărît, confirmat și adjudecat. Această mecanică de vis a transferat, pe loc, tot ce se mai poate numi adevăr în contul cuplului Markle-Harry, sub înaltul patronaj al dnei Oprah Winfrey. Înaltul patronaj? Întocmai. Profesional, în două ore de emisiune TV, dna Winfrey n-a schițat nimic din ce ar trebui să semnaleze un jurnalist și să deosebească un interview de o cameră de ecou. Dar dna. Winfrey nu e, astăzi, un jurnalist ci o instituție. Iar avantajul acestei calități pune a valida înaintea lui a cerceta. Așa cum, aceeași poziție teologico-mdiatică a făcut din Oprah autoritatea ce poate absolvi, credibil, o persoană sau alta de suspiciunea de păcat. Nu! Remarcile rasiste nu au venit nici de la Regină nici de la prințul Philip - a anunțat dna Winfrey. Cuplul regal britanic a fost grațiat prin puterile discreționare ale celei mai credibile autorități în lumea de azi: o zeitate media.

Așadar, știrea care domină de cîteva zile pînă și tema universală COVID e rezultatul unei întruniri de cuvinte și instituții, nu finalizarea unei investigații sau a unei confruntări în căutarea faptelor și a adevărului. E greu de crezut că avem în față o coincidență. Întîlnirea atîtor circumstanțe și surse de opinie nu paote fi rodul unui accident neprevăzut. Mai curînd, e vorba de un episod extraordinar care vorbește despre mersul timpurilor. Cîteva mărturisiri personale presărate de un cuplu și cîteva cuvinte despre rasă și poziția femeii sînt mai mult decît suficiente pentru a pune în șah și a deteriora cea mai faimoasă și stabilă monarhie a lumii.

În fond, trăim vremea așa numitelor ”anulări” (cancel culture) în care cariere, reputații, poziții, posturi, ere istorice, monumente, filme și platforme media pot fi ”anulate” în cîteva ore sau zile. De ce ar fi ferită Coroana Britanică de un asemnea tratament purificator-nimicitor? Aici e centrul noii puteri și fundătura din care bunul simț nu mai poate răzbi. Căci, în timpurile noastre, vinovăția e obligația etică a acelei păți de lume deja condamnate. Vinovăția confirmă, în prealabil, lipsa de mărturie a inculpatului. Sentința e credibilă și acceptată de public din clipa în care a fost formulată.