Traian Ungureanu

Colecționarii de avertismente trăiesc vremuri bune. De un timp - poate că e cazul să vorbim de deceniul impasurilor sau de anii retragerii în crize și declin - deciziile și lipsa de decizii, contactele și contractele, declarațiile și tăcerile politicii internaționale au în comun ceva nesigur pentru viitor. Un presentiment avansat, lungi coloane de cifre statistice și analogii istorice frapante îndeamnă la o concluzie greu de digerat: declinul Occidentului sau - cu o vorbă mai mai lustruită și mai puțin alarmantă - deplasarea centrului de putere în afara Occidentului par să aibă loc în realitate și nu în pagini de anticipație.

Evident, prima și cea mai frecventă temere are numele la care toată lumea gîndește reflex: China. Analizele și relatările care vorbesc de expanisunea, de preluarea sau de influența chineză sînt, deja, o banalitate. Incendiară dar repetitivă. Să amintim cîteva, dintr-un șir lung de intervenții care stau la coadă în presa și rapoartele de politică externă.

Lee Smith dezvoltă în Tablet analogia între viitoarea hegemonie chineză și declinul Atenei controlată de Sparta, acum 2500 de ani. Raporturile descrise de Smith vorbesc de o colonizare tehno-ideologică treptată dar neîncetată prin producție, export și investiții chineze. Cu rolul de manufactură principală a lumii (Nike, Iphone dar și semiconductori și trafic de conatinere marine), cu mari afaceri ca NBA (liga americană de baschet) agățate de contracte publicitare chineze (1,5 miliarde $, în cazul NBA) și cu un sistem universitar aproape sau deja dependent de finanțări chineze ( Universitatea Stanford – 58 de milioane $) prezența Chinei nu mai e pasivă ci ofensivă și decisivă.

Un alt comentator, Mark Edmonds, fost redactor șef adjunct la Sunday Times, descrie în paginile site-ului Unherd, achizițiile universitare chineze în Marea Britanie. Studenții chinezi plătesc 2 miliarde de lire anual în taxe de școlarizare. Sistemul universitar britanic nu mai poate fi închipuit fără ei. Problema e că această sursă vitală de venit se transformă în influență politică. Pe două căi. O dată prin cooptarea cercetătorilor occidentali în programe cu beneficii militare pentru China – la un nivel greu de crezut dar documentat recent de un raport al organizației Civitas. A doua oară, prin presiuni care impun atitudini și poziții în chestiuni de politică externă și respectarea drepturilor omului.

### Vezi și... ###

NATO, Biden și provocarea Chinei după Trump

Dar amprenta chineză nu e dată doar de episoade anecdotice. O curbă generală, o tendință nerostită dar sesizabilă împinge modelul chinez între valorile acceptabile și, chiar, exemplare. Ce părea acum doar cîțiva ani de-a dreptul imposibil a devenit o poziție de analiză respectabilă și, chiar, o opțiune verosimilă: ”soluția” chineză atrage și e apreciată public. Un guru economic global ca Thomas Friedman a trecut, recent, un prag important vorbind de ”meritele” și de ”realizările” Chinei, un stat care știe ce e eficiența și oferă cetățenilor săi avantaje economice pe lîngă care abuzurile pălesc. Friedmann a citat trenurile de mare viteză pe ruta Beijing-Shanghai și a descris persecuția minortății uighure drept ”o chestiune urîtă”.

Periodic, oficiali ai serviciilor de informații occidentale (recent, șeful serviciilor candaiene) atrag atenția asupra activităților multiple de infiltrare și manipulare desfășurate de statul chinez Occident dar observațiile lor aterizează în spațiul destinat romanelor de spionaj. S-ar prea putea ca realitatea pe care o descriu oficialii sefviciilor de informații să fie, de fapt, mai potrivită cu paginile manualelor de istorie a civilizațiilor. De ce?

Pentru că apariția Chinei ca referuință și posibil model e susținută de o schimbare de paradigmă imperială, așa cum e ea teoretizată de Robert Kaplan în National Review. Textul trimite la un eșec inevitabil (How We Lose to China) și face o distincție fundamentală. China nu e sclerotica URSS și, din acest moptiv, are un ascendent greu de contracarat în occident.

Spre desoebire de proiecția militară și dogmatică pe care URSS a folosit-o în confruntarea ideologică cu Vestul, statul comunist Chinez folosește atuuri pozitive, fără să fie lipsit de argumente militare și fără să renunțe la controlul ideologic intern. Statistici ale Băncii ilustrează date istorice elemntare dar prea puțin frecventate, Ele spun că între 1990 și 2019, PIB-ul Chinei pe cap de locuitor a crescut de 32 de ori. În următorii ani, China va depăși PIB-ul Statelor Unite. Asta spre deosebire de de monolitul sovietic. În 1980, PIB-ul URSS abia atingea 40% din PIB-ul Staelor Unite. Disproporția e șocantă și marchează o ruptură calitativă extremă. În fond, supraputerea sovietică și-a găsit sfîrșitul în urma unui faliment economic dur. În schimb, după exepresia unui economist contemporan, supraputerea chineză a dat ”în doar 40 de ani, cea mai uluitoare creștere de venit pentru cel mai mare număr de oameni. vreodată atestată în istorie”. Dar economia nu spune tot.

Lyuda, eroina filmului e zdruncinată de dispariția fiicei și de amintirile propriul ei tată care îndrăznește, scurt, să îi vorbească deschis despre crimele monstruoase ale Partidului Comunist - așa cum le-a văzut într-o viață lungă, resemnată și strivită de dureri. Și totuși, în ciuda șocurilor și revelațiilor, ceva rămâne intact în credința fanatică a eroinei filmului. Comunismul nu poate greși pentru că, până la urmă, comunismul e singurul lucru pe care această ființă exemplară pentru lumea sovietică îl cunoaște. Dacă lumea a luat-o razna, dacă muncitorii s-au răsculat și au fost uciși din ordinul Partidului, atunci concluzia poate fi una și numai una: adevărul comunist a fost trădat și încălcat. În comunsimul adevărat și intact, așa ceva nu s-ar fi întâmplat. Acolo, domnesc, definitiv și etern, justiția și adevărul. Iar această lume fără accidente și eșecuri a fost întrupată de Stalin. Cu Stalin, nu s-ar fi ajuns la masacrul de la Novocrekask. Stalin n-ar fi permis așa ceva. Sub Stalin, lumea era comunismul iar comunsimul era lumea și amîndouă erau perfecte. Nu există adevăr în afara lumii lui Stalin. În afara acestei credințe, realitatea nu are sens, e ostilă vieții și și îți rătăcește sau lasă orfani supușii.

Aici, în această fixație aparent aberantă a eroilor filmului stă calitatea cutremurătoare a analizei lui Konchalovsky. Povestea istorică a dramei de la Novocerkask e stăpânită de forța nelimitată a iraționalului. Victime și călăi sunt parte a sclavajului mecanic și a captivității mentale fără sfârșit pe care comunismul le-a desăvărșit în societățile pe care le-a suprimat.

Filmul lui Andrey Konchalovsky a fost primit cu recenzii șocate, entuziaste și, oarecum naive. Exegeții occidentali ai filmului au aplaudat realismul narativ și calitățile stilistice ale reconstrucției lui Konchalovsky, dar au scăpat disperarea insuportabilă ce scoate ultima urmă de umanitate din lumea sovietică.

Dragi Tovarăși! nu e nici o dramă istorică filmată, nici o parabolă artistic ambițioasă - deși filmul trece rapid prin cerințele ambelor categorii. Esența fotografiei în alb și negru în care Konchalovsky a prins spectrul comunismului e puterea totală asupra umanității învinse și abolite. Niciunul din eroii poveștii nu mai poate părăsi spațiul în care tocmai a văzut și înțeles crima. Toată lumea e confiscată și mistuită de mistica unui cult ce stă pe repetiția infinită a lozincilor și pe osificarea lor în centrul ființei umane. Obsesia circulară și disperată a oamenilor care se agață de propozițiile simple și brutale ale dogmei e cheia tragediei și dă misterul victorios al formulei de viață comuniste.

În fond, invocând, iar și iar, ceertidiudinile lumii lui Sdtalin, eroina filmului rostește formule incantatorii și recurge la magia care ar putea-o feri de lumea reală. Numai că lumea reală nu mai există sau e plasată în afara puterii de înțelegere a oamenilor. Ea a fost perfect substituită de comunismul care furnizează membrilor cultului o realitatea perfectă și invulenrabilă.

Aparenta nostalgie care domină personajele filmului e, de fapt, o instituție interioară sinistră și o realitate moral-istorică esențială. Ea spune ca esența comunismului, adică seducția profundă care produce sclavajul ființei, e izbînda unui cult perfect. Stalin e identificat, corect, cu Marele Mestru al acestei fantasme sângeroase și asta pentru că îl urmează, în spirit și intuiții anti-umane, pe Lenin - Demiurgul Cultului.

Perseverența barbară a primilor doi lideri ai Comunismului Real e o anti-capodoperă, azi, neînțeleasă sau ocultată. Comunismul aplicat nemilos și integral, în toată esența lui fantasmatică, e un punct uriaș de inflexiune istorică, fără de care înțelegerea lumii noastre e ratată.

Eroina filmului lui Konchalovsky știe, chiar fără să o înțeleagă pe deplin, că victoria comunsimului sub îndrumarea lui Stalin nu e trecătoare ci a scris istroia lumii. Oroarea e toală: cultul monstruos poate fi doar temporar risipit. El se va întoarce și reîntoarce, așa cum o arată timpurile pe care le trăim, mereu relansat de seducția și nostalgia pardisului fix. La baza lui stă repaosul. Odihna agresivă a omului care știe că toate problemele lumii au fost, în sfârșit, răpuse sau rezolvate și că singurul lucru care a mai rămas de făcut e menținerea focului sacru. Îngrijirea și perpetuarea Cultului.

Sintem in continuare produsul istoriei post-Staliniste. Nu numai în Est, ci – infinit mai surprinzător - si în Vest, unde prizonieratul moral creeat de victoria Stalinismului în 1945 a răsturnat definiția valorilor. Căci, acestui triumf îi datorăm anihilarfea nazismului dar și supraviețuirea si sanctificarea stângii ca doctrină reflex și întrupare a binelui. Asta explică mai bine protecția neștirbită a Ideii Socialiste și validarea democratică a nenumăratelor re-întrupări comuniste, în Occident. Bilanțul apocaliptic al comunismului a fost exclus, din principiu, de la judecata istoriei, în vreme ce nazismul și crimele lui au fost damnate pentru totdeauna. Nu există fapt mai important pentru înțelegerea cadrului istoric și a normelor morale în care trăim. Iar filmul lui Konchalovsky atinge acest mister complex cu o precizie și o lipsă de zgomot fără egal.