Traian Ungureanu

Ideea unei Armate Europene e, probabil, cea mai uimitoare și, din fericire, cea mai greu realizabilă propunere majoră a liderilor UE. Prima întrebare e: la ce bun? Europa de vest are, deja, o structură de securitate istorică, asigurată de NATO și încununată de succes în ultimii aproape 70 de ani. Dacă UE socotește că se poate ocupa singură de propria securitate, structurile NATO vor fi, în cel mai bun caz, dublate fără rost și, în cel mai rău, eliminate. Supoziția de anti-americanism e foarte plauzibilă și nu tocmai nouă. Ideea unei armate comune europene a mai fost pusă în circulație. Încă în anii ’50, așa numitul Plan Pleven, după numele Primului Ministru francez al vremii, propunea o Comunitate Defensivă Europeană. În anii ’60, Președintele de Gaulle a retras Franța din structurile de comandă NATO, cu un alt gest menit să semnaleze delimitarea de tutela militară americană. Mai nou, Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a vorbit de o Uniunea Defensivă Europeană completă, realizabilă pînă în 2025. Acum, Președintele Macron a revenit la aceeași temă, cu o virulență neașteptată. Trecînd limita ofensei, Președintele Macron a evocat o Armată Europeană ca mijloc de apărare împotriva Rusiei și Chinei dar și, incredibil!, a Statelor Unite. Declarația a provocat fricțiuni imediate cu Administrația Trump. E de crezut că excesul Președintelui francez vine din rațiuni electorale și dintr-o disperare tot mai greu reținută în fața cotei mizere de popularitate a Președintelui Macron.

Dar, poate, ideea unei Armate Europene nu merită respectul și atenția ce i-au fost acordate. Și asta pentru că singurul ei temei e susținerea exprimată de oameni politici de importanța liderilor francez și german. În rest, realitatea cea mai elementară și vizibilă spune că propunerea e o fantezie plină de riscuri. În primul rînd, din motive practice. Europa mai poate conta pe doar două armate naționale cît de cît demne de acest nume: armatele britanică și franceză. De la anul, cînd Marea Britanie va părăsi UE, singura armată națională respectabilă pe teritoriul UE va rămîne armata franceză. În rest, toate guvernele statelor-membre UE, au anihilat aproape complet armatele naționale, lipsindu-le de finanțare și resurse. În mod ritual, fiecare buget național a adus, în fiecare stat-membru UE, reducerea automată ale bugetului militar. Declinul demografic a lucrat deasemenea împotriva ponderii militare a statelor membre UE. Treptat, personalul militar a devenit, peste tot în Europa, echivalentul unei trupe de asistență socială, de intervenție în caz de catastrofe naturale, de monitorizare a conflictelor externe sau de pază și patrulare urbană anti-terorism. Cu alte cuvinte, după 70 de ani de protecție americană și atrofiere internă, Europa nu contează din punct de vedere militar. Armata Europeană preconizată festiv de liderii UE e o himeră care ar urma să adune slăbiciunile și neputințele separate ale statelor membre. E de presupus, că Statele Unite, ca principal contributor financiar și uman al NATO, va asigura mai departe nevoile defensive ale Europei. Dar numai din considerente de strategie și echilibru global. Încrederea și spiritul aliat s-au redus masiv, dacă mai joacă vreun rol. Armata fantomă a Europei e în ascensiune și nu își mai ia în seamă irealitatea.

Probabil nu există epocă istorică străină de convingerea că e arena unor schimbări istorice de viteză și adîncime nemaivăzute. S-ar putea, prin urmare, ca timpurile ce vin după noi să creadă că sînt campioane ale mutațiilor istorice. Doamne ferește! Ce vedem, acum, făcîndu-se și desfăcîndu-se sub ochii noștri e, deja, prea mult și prea periculos. Vîrful acestei nervozități dramatice și, adesea, dubioase e Uniunea Europeană. Ultimii ani cer insistent o întrebare uimită și dezarmată: ce i-a apucat pe acești oameni?

Șocurile au început, evident, acum patru ani, în 2014, cînd Cancelarul Merkel a deschis porțile Germaniei și ale Europei, absorbind mai mult de un milion de refugiați și migranți. De atunci încoace, fluxul intrărilor s-a redus, dar nu s-a oprit, iar schimbările provocate de inserția unor uriașe populații noi continuă să agite social și politic Europa de Vest. E greu de spus ce se va întîmpla sau ce nu se va întîmpla mai departe, dar e limpede că șocul va produce efecte de magnitudine istorică. Mai nou, a venit rîndul celui de-al doilea val de declarații și proiecte care anunță decizii șocante. Astfel, Președintele Franței, Emmanuel Macron, și Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, au promovat recent ideea unei Armate Europene și a unui Consiliu de Securitate European. În același timp, liderii axei franco-germane au urgentat proiectul unei zone euro consolidate, cu Buget și Ministru de Finanțe propriu.

Nimic nu garantează că aceste proiecte vor deveni vreodată realitate. UE excelează în inițiative largi, aproape utopice, rămase în afara realității, uitate sau reduse la un sediu și o masă oarecare de funcționari. Însă, chiar dacă vor fi amînate sau nefructificate, aceste idei spun foarte mult despre mentalitatea politică și filozofia generală care le-au dat naștere.

În ordinea credibilității, consolidarea zonei euro e cel mai de luat în seamă din proiectele noului val al planificatorilor UE. Tentația și tatonările sînt vechi. Sub direcția Germaniei și a Franței, statele-membre ale zonei euro s-au considerat, mereu, implicit sau explicit, nucleul de elită al UE. Lăsînd la o parte specificații financiar-tehnice extrem de complicate, chestiunea zonei euro consolidate are o însemnătate politică formidabilă și, paradoxal, cu atenție trecută sub tăcere de susținătorii proiectului. O zonă Euro autonomă și decuplată va produce și va oficializa, practic, o sciziune Vest-Est. Chiar dacă nimeni nu vrea să discute deschis această problemă, ideea unei zone euro autonome e, în primul rînd o chestiune politică și anume un proiect care contrazice foarte serios principiul unității europene sau al solidarității - cu un termen preferat de mulți oficiali UE.

Din momentul în care statele-membre ale zonei euro decid să se gospodărească separat, distanța față de Est crește. Statele estice ale UE vor trebui să existe într-o realitate financiară separată și, evident, marginală. Uniunea Europeană va funcționa nu numai la viteze, dar și în ligi diferite. Economiile Estului vor fi puse în situația de a juca pe o piață cu regii distincte. Într-un fel, s-ar putea vorbi de dezmoștenirea Estului. Situația e, și așa complicată pentru un Est care funcționează, cu puține excepții, pe post de piața de desfacere și rezervor de forță de muncă pentru economiile zonei euro. Dacă zona euro se va fortifica și separa încă mai mult, rolul de furnizor primitiv al economiilor estice se va accentua, iar perspectivele dezvoltării se vor diminua, cu consecințe politice previzibile: diminuarea ponderii la nivel european, slăbirea clasei de mijloc, atît cît există ea, și orientarea spre soluții fiscal-economice de tip asistențial. Dacă nu e prea mult spus, modernizarea și democratizarea profundă a Estului va rămîne o chestiune de discurs și atitudine civică, fără acoperire economică. Astfel structurat, viitorul riscă permanentizarea demagogiei democratice. Unde demagogie înseamnă creșterea volumului declarativ și absența capacității politice și economice.