Traian Ungureanu

Episoadele pe care actualitatea le înregistrează tot mai des în lumea occidentală sînt capitole locale și echivalente ale unei singure istorii. Fie că vorbim de revoltele din Franța, de votul care a dus la Brexit, de ascensiunea așa numiților populiști în Germania, Italia, Spania, Franța, Austria sau Suedia, dar și de contrareacția mediilor de informare și de discursul politic ale lumii oficiale, sîntem în unul și același conflict. Peste tot, aceeași sciziune și același divorț. Ceea ce se numea, odată, societate a încetat să mai fie o realitate omogenă și, după multe semne, o democrație în înțelesul clasic. Lumea de sus - așa numitele elite politice, financiare, adminstrative, artistice și academice - s-a separat de partea mai largă a societății pe care o conduce și îndrumă. În aparență, procesul e imposibil pentru oameni care trăiesc în aceeași națiune. Tocmai aici au intervenit mutații de neimaginat, pînă de curînd. Altfel spus, viața în lumi paralele a devenit perfect posibilă.

Situația e mult mai dramatică decît s-ar putea bănui. Separația celor două grupuri e o ruptură cît se poate de reală și ireversibilă. Ea scoate în afara lumii o parte a societății, fără a afecta viața celeilalte. Mai clar, noua formă de funcționare internațională pe care o numim globalizare a permis clasei de sus o formulă de viață complet autonomă. Elitele nu mai au nevoie de restul societății. Ele pot conduce fără a mai depinde vital de consimțămîntul sau colaborarea celorlalți. Așa ceva a devenit posibil pentru că afacerile, forța de muncă și valorile noilor elite nu mai stau în interiorul națiunii gazdă.

Națiunea însăși, granițele și compoziția ei, au devenit un concept relativ, deschis și dispensabil. Un proletariat economic mutat în Asia, valori financiare jucate pe piețele globale și un sistem etic multi- sau supra-etnic, rasial, sexual au mutat viața elitelor deasupra condiționărilor naționale. Cu alte cuvinte, noile grupuri conducătoare se descurcă foarte bine de capul lor, într-o realitate pe care o împart fără probleme și pe care o impun de sus sau o inculcă și lărgesc prin educație. În paralel, toți cei ce nu vor, nu pot sau nu reușesc să prindă acest tren, rămîn pe dinafară. Ceea ce înseamnă două lucruri foarte serioase. Mai întîi, e vorba de apariția așa numitelor zone moarte sau rust-belt, după numele care le-a dat o faimă tristă în Statele Unite. Apoi, e vorba de resentiment. Cei ce își trăiesc declinul și mizeria în rust-belt sînt, în genere, șomerii sau neangajabilii fostelor zone industriale și agricole falimentate de economia globală, de importul forței de muncă și de retehnologizarea digitală. E lesne de înțeles de ce acești oameni se consideră deposedați și, atunci cînd nu cad în depresie și dependență de alcool sau droguri, dezvoltă un resentiment îndîrjit. Ei vor vota sistematic împotriva centrului și a sistemului. În genere, împotriva liderilor și valorilor care le-au desființat, pur și simplu, modul de viață.

Tot resentiment se cheamă și contrareacția elitelor care se împiedică în votul acestor supraviețuitori sau relicve și îi demonizează intens în mass media și prin preceptele noii morale publice. Ruptura se adîncește și mai mult iar împăcarea pare o glumă nesărată. E de înțeles, de aici, un paradox: mobilul revoltelor care au cuprins lumea occidentală nu e numai suferința economică. Principalul motor al frustrărilor exprimate prin vot sau, uneori, prin mișcări de stradă e existențial.

Grupuri uriașe de oameni înțeleg că locul lor în lume și valorile care le dau identitatea sînt măturate. Disperarea acumulată, astfel, e parte a crizei prin care trec societățile occidentale. Cealaltă parte vine din autismul victorios al elitelor care își continuă ascensiunea și pretind că sînt singura realitate de succes și viitor a omenirii. Acest conflict acerb se concretizează în evenimente aparent separate: Brexit, răzmerițe franceze, insurgență politică în Germania, vot și guvernare anti-establishment în Italia sau șocul aplicat sistemului global de Președintele Trump. Pentru mult timp de aici înainte, tot ce înseamnă politică și societate occidentală va fi, într-un fel sau altul, istoria acestei confruntări.

În genere, știrile tratează separat evenimente separate. Astfel, valul de proteste violente din Franța și încleștarea politică prilejuită de Brexit sînt tratate separat. În Franța, un Președinte deja nepopular a provocat furia lumii din afara grupurilor cu venituri mari. În Marea Britanie, referendumul prin care alegătorii au decis acum doi ani că Regatul Unit trebuie să părăsească Uniunea Eropeană a declanșat imediat o cascadă de complicații procedurale și inițiative legale prin care o parte importantă a cercurilor conducătoare încearcă să anuleze sau să diminueze despărțirea de UE.

Cu alte cuvinte, în primul caz pare să fie vorba de o eroare tipică de detaliu: o creștere de preț necugetată. În al doilea caz, s-ar putea crede că e vorba de o complicație provocată de un vot abrupt asupra unor chestiuni mult mai complexe decît se poate înțelege din afară. La suprafața, nu poate exista deosebire mai mare. O scumpire de carburanți, între atîtea altele, și o schimbare de regim constituțional nu pot avea prea multe în comun. Cine va încerca, totuși, să înțeleagă mai bine care e miza și cine sînt actorii acestor evenimente va conchide că se află în fața a două evenimente diferite care împart aceeași problemă.

În cazul valurilor de protest din Franța, spectacolul a acoperit întrucîtva miezul conflictului. Cei mai mulți din cei ce au protestat sau au susținut protestul vin dintre oamenii cu venituri medii sau mici. E vorba de oameni care depind de mașină și nu își pot permite cheltuielile provocate de o nouă scumpire. Dar nu e numai asta. Serviciile de transport regional au fost reduse și dependența de mașină și combustibil a crescut. În plus, scumpirile au fost prezentate de administrația Macron ca o binefacere. Presiunea schimbării climatice și grija pentru viitorul planetei sau așa numitul eco-elitism - cum îi spun alții - obligă la măsuri de restrîngere a consumului de carburanți. Autoritățile franceze nu iubesc scumpirile, dar au obligația morală de a-și iubi planeta și semenii. Și nici măcar asta nu explică tot.

Scumpirile și reducerea serviciilor publice sînt doar o parte a unui șir de măsuri și atitudini care se răsfrîng asupra sau țintesc direct, de multă vreme, lumea din afara orașelor, lumea măruntă a persoanelor cu educație medie și ocupații așa zis banale. Impozitele, scumpirile, schimbările de valori și lecțiile de moralitate se țin lanț de ani și ani și au transformat treptat statutul și imaginea lumii anonime a Franței de jos. Treptat, această lume a devenit inculpat principal, țap ispășitor și obstacol în calea progresului. Logic, pe măsură de această imagine a fost construită de mediile de informare și de opinia experților, a apărut ideea după care perdanții și înapoiații lumii provinciale nu trebuie luați în seamă și, mai mult, nu contează cu adevărat în procesul democratic. Fiind declarați inadaptați și incapabili de progres, toți acești oameni au fost discreditați moral. Opiniile lor și preferințele exprimate prin vot nu au cum să fie normale sau stimabile.

Distanța între adevărații democrați care fac elita urbană și mulțimile rămase în urmă a crescut pînă la înstrăinarea completă. Masa lumii de jos a ajuns într-o situație paradoxală. Însemnătatea ei numerică e, în continuare, importantă, dar într-un singur fel: ca bază fiscală. Nu ca forță de vot. Cu alte cuvinte și fără a spune asta pe față, oamenii de rînd sînt, în continuare o vacă de muls, poate cea mai bună vacă de muls, dar au pierdut dreptul la pondere în deciziile sistemului politic democratic. Cercul se închide. Ecuația care explică răbufnirile din Franța e și situația care a provocat Brexitul. Știrile care vin din Franța și din Anglia nu sînt chiar atît de deosebite pe cît păreau la început.