Traian Ungureanu

În genere, știrile tratează separat evenimente separate. Astfel, valul de proteste violente din Franța și încleștarea politică prilejuită de Brexit sînt tratate separat. În Franța, un Președinte deja nepopular a provocat furia lumii din afara grupurilor cu venituri mari. În Marea Britanie, referendumul prin care alegătorii au decis acum doi ani că Regatul Unit trebuie să părăsească Uniunea Eropeană a declanșat imediat o cascadă de complicații procedurale și inițiative legale prin care o parte importantă a cercurilor conducătoare încearcă să anuleze sau să diminueze despărțirea de UE.

Cu alte cuvinte, în primul caz pare să fie vorba de o eroare tipică de detaliu: o creștere de preț necugetată. În al doilea caz, s-ar putea crede că e vorba de o complicație provocată de un vot abrupt asupra unor chestiuni mult mai complexe decît se poate înțelege din afară. La suprafața, nu poate exista deosebire mai mare. O scumpire de carburanți, între atîtea altele, și o schimbare de regim constituțional nu pot avea prea multe în comun. Cine va încerca, totuși, să înțeleagă mai bine care e miza și cine sînt actorii acestor evenimente va conchide că se află în fața a două evenimente diferite care împart aceeași problemă.

În cazul valurilor de protest din Franța, spectacolul a acoperit întrucîtva miezul conflictului. Cei mai mulți din cei ce au protestat sau au susținut protestul vin dintre oamenii cu venituri medii sau mici. E vorba de oameni care depind de mașină și nu își pot permite cheltuielile provocate de o nouă scumpire. Dar nu e numai asta. Serviciile de transport regional au fost reduse și dependența de mașină și combustibil a crescut. În plus, scumpirile au fost prezentate de administrația Macron ca o binefacere. Presiunea schimbării climatice și grija pentru viitorul planetei sau așa numitul eco-elitism - cum îi spun alții - obligă la măsuri de restrîngere a consumului de carburanți. Autoritățile franceze nu iubesc scumpirile, dar au obligația morală de a-și iubi planeta și semenii. Și nici măcar asta nu explică tot.

Scumpirile și reducerea serviciilor publice sînt doar o parte a unui șir de măsuri și atitudini care se răsfrîng asupra sau țintesc direct, de multă vreme, lumea din afara orașelor, lumea măruntă a persoanelor cu educație medie și ocupații așa zis banale. Impozitele, scumpirile, schimbările de valori și lecțiile de moralitate se țin lanț de ani și ani și au transformat treptat statutul și imaginea lumii anonime a Franței de jos. Treptat, această lume a devenit inculpat principal, țap ispășitor și obstacol în calea progresului. Logic, pe măsură de această imagine a fost construită de mediile de informare și de opinia experților, a apărut ideea după care perdanții și înapoiații lumii provinciale nu trebuie luați în seamă și, mai mult, nu contează cu adevărat în procesul democratic. Fiind declarați inadaptați și incapabili de progres, toți acești oameni au fost discreditați moral. Opiniile lor și preferințele exprimate prin vot nu au cum să fie normale sau stimabile.

Distanța între adevărații democrați care fac elita urbană și mulțimile rămase în urmă a crescut pînă la înstrăinarea completă. Masa lumii de jos a ajuns într-o situație paradoxală. Însemnătatea ei numerică e, în continuare, importantă, dar într-un singur fel: ca bază fiscală. Nu ca forță de vot. Cu alte cuvinte și fără a spune asta pe față, oamenii de rînd sînt, în continuare o vacă de muls, poate cea mai bună vacă de muls, dar au pierdut dreptul la pondere în deciziile sistemului politic democratic. Cercul se închide. Ecuația care explică răbufnirile din Franța e și situația care a provocat Brexitul. Știrile care vin din Franța și din Anglia nu sînt chiar atît de deosebite pe cît păreau la început.

Imediat după protestele șocante din Franța, președintele Macron a intervenit cu explicații și argumente mult așteptate. Considerat un personaj foarte bine utilat intelectual, Macron nu a ratat momentul, deși a dezamăgit. Sau, mai degrabă, a reușit să explice foarte bine originile crizei și, în același timp să refuze lecțiile rezultate din propria analiză. La fel ca alți lideri occidentali, Macron pare, simultan, capabil să înțeleagă ce se întîmplă și incapabil să accepte schimbările cuvenite. Astfel, vorbind după incidentele violente de la Paris, Macron a asemuit nemulțumirea populară franceză cu starea de spirit care a provocat Brexitul în Marea Britanie. Culmea, remarcile lui Macron sînt, probabil, tot ce a fost mai bine spus sau scris de un lider occidental pe marginea revoltei anti-elitare. Dar iată citatul:

„Cetățenii ne spun: lumea pe care ne-o propuneți nu mai e pentru noi. E o lume pe care n-o putem pricepe. Oricît ne-am strădui, nu putem vedea în această lume nici o urmă de speranță. În această lume, nu putem construi și nu avem ce lăsa copiilor noștri. Această lume e gîndită pentru cei ce fac bani în cercurile înalte, nu pentru noi”.

Cuvintele președintelui Franței sînt remarcabile. Ele explică admirabil o stare de spirit și ar putea, dealtfel, fi folosite ca argument de cei ce protestează în Franța împotriva președintelui Macron. Numai că autorul acestei dovezi excepționale de înțelegere declară, mai departe, inflexibil, că nu va ceda și că măsurile luate trebuie menținute și apărate. Președintele Macron face, astfel, figura unui politician scindat, aproape schizoid. Și nu e singurul această situație. Cu exact o săptămîna înainte, o altă figură politică de mare calibru a Occidentului a lăsat în urmă o declarație ieșită din comun. Iat-o:

„Europa trebuie să pună sub control migrația, pentru că asta a aprins focul și a dezlănțuit revolta. Europa și-a făcut datoria iar acum trebuie să trimită un mesaj care spună clar că nu poate continua să ofere loc de refugiu pentru că urmările politice vor fi dramatice”.

Cine e autorul acestei declarații alarmate care cere încetarea politicii pro-migrație în Europa? Hillary Clinton! Fosta candidată la președinția Statelor Unite și una din figurile cheie ale Partidului Democrat, aflat chiar acum în fruntea celor ce vor deschiderea frontierei americane și primirea așa numitelor caravane de refugiați aflați în Mexic.

Atît Macron cît și Clinton au înțeles ceva și au, chiar, temeritatea de a o spune deschis. Nu, însă, și curajul de a-și schimba linia politică. E o situație curioasă. Clinton, Macron și alți lideri occidentali sînt în contratimp cu ei înșiși. Ei realizează care sînt efectele deciziilor luate de propriile lor partide, mișcări politice și, mai larg, de consensul elitelor politice, academice, administrative și mediatice. Însă această înțelegere vine prea tîrziu, chiar și pentru cei ce anunță că trebuie făcut, repede, ceva.

Declarațiile pînă ieri de neconceput al liderilor sînt, într-un fel resemnate. Procesul nu mai poate fi oprit, iar consecințele lui abia încep să se facă simțite. Rămîne în urmă un semn interesant. O ezitare, dacă nu o clătinare de certitudini. O îndoială care vorbește singură, fără să-și includă vorbitorul. Într-un fel, aceste figuri politice încep să trăiască impersonal, dar tragic, urmările fostului lor optimism incurabil. Nimic nu exclude ca autorii acestor declarații să fi făcut un calcul elementar care spune că actuala linie politică riscă să provoace un dezastru electoral. Dar chiar și în fața unei replieri dictate de pragmatism, situația pare să scape de sub control.

Revolta societăților occidentale e în toi, o parte din lideri au ezitări, alții continuă linia deja cunoscută și toate astea promit o perioadă de șocuri și răsturnări cum nu s-au mai văzut după 1945. O eră de nesiguranță, frămîntări și contestație radicală s-a deschis și, cu siguranță, nu se va închide curînd. Încrederea a pierit. Nimeni nu mai vrea să colaboreze cu partea adversă și nimeni nu mai poate restaura echilibrul pierdut. Europa a început să piardă prea mult și prea repede. Fațada rămîne intactă, dar în spatele ei nu mai există decît contradicții, frustrări și aroganță. După aproape 50 e ani de tratament liberal, contestația directă e ultima cale rămasă unor societăți care își simt sfîrșitul apoape. Cei ce cred că se lovesc de revendicări economice fac o eroare enormă. Evident, nemulțumirile economice joacă un rol, dar protestul care clatină societățile occidentale e în primul rînd o formă de apărare a unei culturi. Utopia a mers prea departe, iar realitatea s-a transformat în sete de revanșă, fie și cu ultima zvîcnire. Mai departe urmează necunoscutul în varianta lui cea mai neferirictă. Altfel spus, ce nu știm e în ce fel anume și cît de repede va lucra declinul.