Traian Ungureanu

Ca de fiecare dată, în ultimii aproape 30 de ani, Crăciunul și Paștele provoacă o pauză pioasă de cîteva zile. Toată lumea suferă de un optimism nebănuit, e binevoitoare, face cumpărături, mănîncă, bea și își urează tot felul de miracole, utiînd, bineînțeles, de realitatea din jur. Apoi, aceeași lume, se întoarce, de sus pînă jos, la lucrurile și faptele de dinaintea sărbătorilor pe care le continuă pînă la următorul Crăciun și Paște. Poate nu e nimic nefiresc în acest salt scurt peste starea de fapt cu aterizarea în aceeași stare de fapt. Dar cifrele rotunde și mari pun probleme pătrate și la fel de mari. În fond, 30 de ani de viață în regim nou încep să semene cu o viață de om sau măcar cu jumătatea ei. În cazul în care e prima jumătate, atunci, mulți au dreptul să se întrebe dacă drumul e bun și dacă mai poate fi schimbat. În cazul în care e a doua jumătate, la fel de mulți pot reflecta la înțelesul vremurilor, dacă așa ceva e de găsit și cercetat.

După 30 de ani de regim nou, România - și la fel Republica Moldova - nu se mai poate considera o țară la început de drum. Nici o țară definitiv reparată dar nici locul care așteaptă vremuri noi. Indiscutabil, multă lume simte că țara a trecut de emoția debutului și stă, deja, pe o istorie nouă. Cu alte cuvinte, noutatea lumii noi nu mai e sau începe să nu mai fie nouă. Oamenii au la ce privi înapoi. Toți pot face acele socoteli simple care spun că manifestantul de 20 de ani din Piața Universității e, acum, aproape de pensie, că sîntem la a doua generație de lideri și figuri publice noi și că toți cei ce se apropie de maturitate s-au născut după ce lumea veche a comunismului a căzut. Toate astea fac din al 30-lea rînd de sărbători, un moment aparte. Pe buze și în minți, apar tot mai des comparații forțate de cîteva întrebări inevitabile: ce credeam și ce așteptam acum 30 de ani și ce înțelegem după 30 de ani? am fost, acum 30 de ani, naivi, de bună credință sau aceste două variante sînt una și aceeași?

Cine va reuși să reflecteze debarasîndu-se de teorii convenabile, pudori și iluzii personale va fi în stare să răspundă fără dificultate primelor întrebări. Ce credeam și e așteptam? Simplu. Mai toată lumea, prosperitate. Unii, democrație. Și mai puțini, dezvoltare. Să pornim în ordinea inversă a răspunsurilor. La capătul a 40 de ani de îndoctrinare și izolare comunistă, cea mai mare parte a lumii românești trăia convinsă că țara se dezvoltă. Că are o bază industrială largă și că e aproape de nivelul care îi va permite să fie un competitor egal al economiilor occidentale. Multă lume era nemulțumită de restricțiile dure impuse de comunism. În primul rînd, de prăbușirea dramatică a nivelului de trai. Interdicțiile politice, de mișcare și expresie erau acuzate de un nunmăr de oameni mai mic decît bănuim, astăzi, că ne aducem aminte. Democrația era rîvnită de o minoritate care își dorea, de asemenea, o viață material-decentă dar adăoga și libertatea politică.

Dacă o formulă poate fi extinsă asupra tuturor, atunci, lumea românească ar fi fost mulțumită cu nivelul de trai și cu deschiderea culturală pe care le vedea în Iugoslavia. Să nu uităm: pe atunci, Iugoslavia făcea figura unui mini-paradis vecin, rîvnit și iritant. În gîndul multora stăruia enervant întrebarea: în fond, de ce nu putem trăi ca această țară socialistă lipită de și foarte asemănătoare cu noi? Așa arătau, în genere, dorințele și speranțele lumii românești, acum 30 de ani, la începutul epocii noi: un amestec rezonabil de revendicări și năzuințe, în cea mai mare parte materiale și în măsură mai mică morale sau politice. Pe scurt: diminuarea sau încetarea feudalismului de partid fără o opțiune clară de viitor, încetarea lipsurilor materiale umilitoare, adică îmbrăcăminte, mîncare, locuințe încălzite, salarii decente plus o televiziune plăcută în culori și dreptul de a călători o dată sau de cîteva ori pe an în occident. Nu era mult. Putem rezuma acest orizont de aspirație la formula iugoslavă dar trebuie neapărat să ținem seama de două lucruri.

Recapitulînd, după 30 de ani, nu trebuie să uităm că toate aceste dorințe erau visele unui captiv, ale unei națiuni lipsite de libertate. În al doilea rînd, nu va trebui să uităm că ieșirea la suprafață și viața în libertate presupun anumite reguli și condiții, nu neapărat prietenoase sau ușoare. Așadar, ce s-a întîmplat mai departe?

Episoadele pe care actualitatea le înregistrează tot mai des în lumea occidentală sînt capitole locale și echivalente ale unei singure istorii. Fie că vorbim de revoltele din Franța, de votul care a dus la Brexit, de ascensiunea așa numiților populiști în Germania, Italia, Spania, Franța, Austria sau Suedia, dar și de contrareacția mediilor de informare și de discursul politic ale lumii oficiale, sîntem în unul și același conflict. Peste tot, aceeași sciziune și același divorț. Ceea ce se numea, odată, societate a încetat să mai fie o realitate omogenă și, după multe semne, o democrație în înțelesul clasic. Lumea de sus - așa numitele elite politice, financiare, adminstrative, artistice și academice - s-a separat de partea mai largă a societății pe care o conduce și îndrumă. În aparență, procesul e imposibil pentru oameni care trăiesc în aceeași națiune. Tocmai aici au intervenit mutații de neimaginat, pînă de curînd. Altfel spus, viața în lumi paralele a devenit perfect posibilă.

Situația e mult mai dramatică decît s-ar putea bănui. Separația celor două grupuri e o ruptură cît se poate de reală și ireversibilă. Ea scoate în afara lumii o parte a societății, fără a afecta viața celeilalte. Mai clar, noua formă de funcționare internațională pe care o numim globalizare a permis clasei de sus o formulă de viață complet autonomă. Elitele nu mai au nevoie de restul societății. Ele pot conduce fără a mai depinde vital de consimțămîntul sau colaborarea celorlalți. Așa ceva a devenit posibil pentru că afacerile, forța de muncă și valorile noilor elite nu mai stau în interiorul națiunii gazdă.

Națiunea însăși, granițele și compoziția ei, au devenit un concept relativ, deschis și dispensabil. Un proletariat economic mutat în Asia, valori financiare jucate pe piețele globale și un sistem etic multi- sau supra-etnic, rasial, sexual au mutat viața elitelor deasupra condiționărilor naționale. Cu alte cuvinte, noile grupuri conducătoare se descurcă foarte bine de capul lor, într-o realitate pe care o împart fără probleme și pe care o impun de sus sau o inculcă și lărgesc prin educație. În paralel, toți cei ce nu vor, nu pot sau nu reușesc să prindă acest tren, rămîn pe dinafară. Ceea ce înseamnă două lucruri foarte serioase. Mai întîi, e vorba de apariția așa numitelor zone moarte sau rust-belt, după numele care le-a dat o faimă tristă în Statele Unite. Apoi, e vorba de resentiment. Cei ce își trăiesc declinul și mizeria în rust-belt sînt, în genere, șomerii sau neangajabilii fostelor zone industriale și agricole falimentate de economia globală, de importul forței de muncă și de retehnologizarea digitală. E lesne de înțeles de ce acești oameni se consideră deposedați și, atunci cînd nu cad în depresie și dependență de alcool sau droguri, dezvoltă un resentiment îndîrjit. Ei vor vota sistematic împotriva centrului și a sistemului. În genere, împotriva liderilor și valorilor care le-au desființat, pur și simplu, modul de viață.

Tot resentiment se cheamă și contrareacția elitelor care se împiedică în votul acestor supraviețuitori sau relicve și îi demonizează intens în mass media și prin preceptele noii morale publice. Ruptura se adîncește și mai mult iar împăcarea pare o glumă nesărată. E de înțeles, de aici, un paradox: mobilul revoltelor care au cuprins lumea occidentală nu e numai suferința economică. Principalul motor al frustrărilor exprimate prin vot sau, uneori, prin mișcări de stradă e existențial.

Grupuri uriașe de oameni înțeleg că locul lor în lume și valorile care le dau identitatea sînt măturate. Disperarea acumulată, astfel, e parte a crizei prin care trec societățile occidentale. Cealaltă parte vine din autismul victorios al elitelor care își continuă ascensiunea și pretind că sînt singura realitate de succes și viitor a omenirii. Acest conflict acerb se concretizează în evenimente aparent separate: Brexit, răzmerițe franceze, insurgență politică în Germania, vot și guvernare anti-establishment în Italia sau șocul aplicat sistemului global de Președintele Trump. Pentru mult timp de aici înainte, tot ce înseamnă politică și societate occidentală va fi, într-un fel sau altul, istoria acestei confruntări.