Traian Ungureanu

După 1989, urmînd o progresie constantă, democrația a devenit ceva greu de definit, descris și comparat. Ceva - pentru că nimeni nu mai vrea sau nu mai poate reduce democrația la un lucru anume. Orice încercare de precizie e, de la bun început, privită cu neîncredere sau ostilitate. Democrația, așa cum o concepem astăzi, e, într-un fel paradoxal, foarte multe lucruri deodată, fără să fie numai unul din ele. În plus, ea acoperă nevoile oricui nu își găsește cuvintele, dar vrea să continue discuția cu un atuu sau să îi pună capăt în calitate de cîștigător. Prin urmare, democrația e stare, sistem, asiprație, justiție, condiție, ideal, vot, drepturi, minorități, presă, parlament, protest, separație a puterilor, absența religiei la nivel de stat și prezența ei socială pînă la cele mai mărunte culte, opinia corectă, viitorul, diversitate, educație și mass media. De aici, primele semne de întrebare. Dacă e orice și dacă aplicarea acestui instrument fără margini și putință de eroare e soluția universală, atunci democrația riscă deformarea religioasă. Ea tinde să ia conturul unui miracol și să anime mai degrabă mase de credincioși decît societăți raționale.

Ceea ce nu înseamnă că democrația e un sistem politic depășit. Înseamnă, doar, că această formă de guvernare a dat rezultate extraordinare care au împins spre o formă de optimsim extrem. Altfel spus, în momentul 1989, după 45 de ani de succes formidabil în lumea occidentală, democrația purta povara propriei reușite. Investită cu puteri mirculoase, democrația a devenit subiectul unei ipoteze fără contraargument: exportul universal. Mutată pașnic sau prin violență, în lumea din afara lumii occidentale, democrația va aduce libertatea și prosperitatea în toate spațiile și etniile pe care le va atinge. Mai mult, la începutul anilor ’90, convingerea după care lumea africană, arabă și asiatică abia aștepta să adopte democrația era predominantă.

S-a vorbit mult de eseul în care politologul american Francis Fukuyama constata triumful final al democrației și prevestea stingerea confiictelor umane sub calota democrației ca regim ultim și general acceptat. De fapt, Fukuyama a fost, mai degrabă, cronicarul unei stări de spirit, decît generatorul ei. Ideea, speranța și, chiar, convingerea după care democrația poate fi plantată oriunde cu succes imediat domina epoca. După 30 de ani, această ipoteză a obosit, lucrează în gol sau e chiar evitată. Succesul ei s-a dovedit limitat. Ceea ce nu e, de fapt, un rezultat tocmai rău.

Democrația a prins în Estul Europei. Desigur, cu defecțiuni și erori care nu stau bine lîngă original, dar o răsturnare de regim și valori pare, deja, imposibilă. În rest, mersul democrației s-a oprit sau a fost urmat de contralovituri fatale. În Libia, Siria, Iraq, Afganistan și China exportul de democrație a fost salutat și susținut de mass media, militanții civici și elitele politice.

Ascensiunea inițială a democrației a fost mai devreme sau mai tîrziu contracarată și înlocuită de vechile sau de noi regimuri autoritare. În Rusia, Iran și Birmania valul pro-democratic a fost stăvilit și suprimat sau convertit în formule imitative fără conținut real. Trăgînd linie, marile vedete ale epidemiei democratice, în funte cu faimoasa Primăvară Arabă, au infirmat în totalitate ipotezele de la începutul anilor ’90. Nu, societățile statelor arabe nu fremătau nerăbdătoare să aducă la putere democrația. Dimpotrivă, în prea multe cazuri, înlăturarea regimurilor dictatoriale a fost urmată de instalarea altor tipuri de dictatură sau de anarhie prelungită. Validitatea principiului democratic pare știrbită, după aproape 30 de ani de exporturi nereușite. Cine vrea satisfacție sau cine a nutrit un resentiment prelungit poate folosi această concluzie. Dar asemenea bilanțuri sînt o mare eroare. În primul rind, pentru că ele sînt valabile doar prin falsificarea ipotezei inițiale. Numai cine compară realitatea democratică de azi cu idealul extrem la modă în anii ’90 va constata eșecul democrației. Iar, aici, vina e a celor ce au început să gîndească democrația în termenii unui cult miraculos și universal. În realitate, democrația e cu totul altceva. Fără precizie și realism, orice discuție despre democrație și orice plan politic pro-democratic riscă eșecuri masive.

S-a întîmplat că, imediat ce a devenit liberă o parte a societății a trecut, pe loc, la năzuințe și revendicări radicale, mult mai ample și mai profunde decît formula iugoslavă. O minoritate, în genere acea minoritate care invoca democrația și înainte de 1989, a început să facă presiuni pentru libertate politică integrală, sistem pluralist, economie de piață și drept neîngrădit de exprimare. Cealaltă parte a societății a rămas, în mare, la datele formulei iugoslave și a fost bine reprezentată politic de cei ce înlesniseră schimbarea de regim: de partidul alcătuit din fosta administrație comunistă care se debarasase, fără pierderi politice, de Ceaușescu. Această împărțire socială și politică a rămas neschimbată în ultimii 30 de ani. În asemenea măsură încît ea a fost, e și va continua să fie totuna cu istoria politică a României de după comunism.

Conflictul politic și divergența de valori între aceste două părți de societate nu s-a diminuat, a dat rezultatul fiecărui rînd de alegeri și a dictat, în timp, o sciziune tot mai adîncă. Ceea ce nu înseamnă că timpul a trecut degeaba. Ca întotdeauna cînd istoria unei națiuni stă pe o contradicție netranșată, ambiguitatea a produs efecte. Din nefericire, putem vorbi pe larg și dramatic, despre consecințele ambivalenței într-o țară care a adoptat agenda radicalilor democrați, dar funcționează pe practica majorității care și-a dorit în primul rînd stabilitatea materială.

Alimentată de acest motor schizoid, România a rămas pe loc, ocupată să își trăiască și alimenteze conflictul intern. Tot ce s-a cîștigat și modificat în 30 e ani e relativ și limitat. Iar asta pentru că pierderile sînt nebănuit de mari. Nu mai puțin de o treime din tineret, adică din populația între 15 și 35 de ani, a părăsit țara. 3,5 milioane de tineri au plecat. Lor li se adaogă alte aproape 2 milioane de oameni în vîrstă de peste 35 de ani. Astfel, primul și, probabil, cel mai important răspuns la întrebările firești după 30 de ani de viață liberă e clar: noul regim nu a putut face față potențialului propriei societăți. Răspunsul e cu atît mai șocant cu cît nimeni, dar absolut nimeni, nu a bănuit că așa ceva e posibil. Între dorințele în general cuminți și pronosticurile neavîntate ale românilor aflați în pragul lui 1989, nu e de găsit urmă de dor de exod sau teamă de migrație în masă.

Prin urmare, catastrofa socială prin care trecem e parte sigură dar și imprevizibilă a bilanțului nostru de 30 de ani. Ea pune cruce oricărei dezbateri despre meritele sau lipsa de merite a felului în care sistemul politic a administrat libertatea. România va fi, curînd, o țară aproape exclusiv compusă din pensionari sau pre-penisonari. Iar asta îi va dicta viitorul politic. Guveranrea țării va fi măsurată în funcție de capacitatea de a plăti pensii, de a evita prăbușirea sistemului de pensii și de a sta în orbita financiară a UE. Planurile de redresare sau recuperare a celor plecați nu mai pot fi luate de nimeni în serios. Politic, sîntem condamnați la două valori pasive: inerție internă și fetiș UE. Putem trage linie și conchide că problema dezvoltării sau, dacă vreți, a locului României în lume, nu s-a pus nici înainte și nici după 1989. Această indiferență la propriul statut are rădăcini istorice vechi dar mai important e că nici măcar 30 de ani de libertate nu i-au putut pune capăt.

Celelalte două năzuințe reale cu care am plecat la drum acum 30 de ani arată ceva mai bine, dar nu așa cum ar fi fost de crezut sau de sperat. Nivelul de viață a crescut, indiscutabil, dar într-o manieră scandaloasă. Regiuni istorice întregi, Sudul și Estul, au pierdut tot și au plonjat în sărăcie și șomaj extrem. Bucureștiul și Transilvania evoluează separat. Numai Transilvania reușește ceva ce se cheamă dezvoltare propriu-zisă. Bucureștiul trăiește sub capacitate și profită prea mult din situația de monopol politic și administrativ adusă de statutul de capitală. Starea democrației e în aparență bună. Feudalismul de partid comunist nu mai e singura realitate, deși PSD are succes constant întreținîndu-l sub alt nume. Democrația e o realitate dar se consumă nepermis de mult în formal și reușește prea puțin să producă progres național.

Cine vrea un bilanț adevărat, își va strica sărbătorile de Crăciun. Mutată într-o formulă mai puțin corozivă, a 30-a noastră aniversare spune că avem destule noutăți de observat și raportat: multe mașini, case de pariuri, farmacii, bănci, canale tv, 3,5 milioane de tineri mai puțin, sărăcie rea și persistentă, moluri, celebrități pline de importanța propriei opinii, prăbușirea culturii, un Prim Ministru incapabil să vorbească decent limba țării pe care o guvernează, un proletariat de presă și tv, înfipt, rău instruit și de vînzare, Cluj, temebelism și violență pe șosele, autostrăzi începute, Halep, libertate de expresie și expresie rareori gîndită. Și altele. Din care e greu să se lege ceva.