Traian Ungureanu

Președintele Igor Dodon s-a apucat serios de istorie. În fond, e de înțeles. Demnitarii sînt oameni stressați și au tot dreptul la ocupațiile care îi deconectează. Numai că Igor Dodon a decis să se joace de-a istoria în public și oficial. În cîteva interviuri recente, Dodon îi meditează generos pe moldoveni la istorie. Mai precis, Dodon predă gratuit de la înălțimea funcției lui un curs cu totul aparte de istoria Basarabiei, României și a relațiilor româno-basarabene. Trebuie notat de la bun început că Dodon se ferește cu mare succes să folosească termenul Basarabia. Fereala e un pic nefirească pentru un istoric atît de serios și pentru un politician care ar trebui să cunoască și experiența pre-comunistă a ținuturilor în care s-a născut. Efortul cerut de camuflarea Basarabiei îl costă pe Igor Dodon la alte capitole. În primul rînd, la bun simț și echilibru.

Astfel, Președintele și istoricul de la Chișinău vorbesc pe aceeași voce despre pericolul războiului civil pe care îl conțin și sporesc intervențiile politice ale Unioniștilor din Republica Moldova și din România. Dacă așa ceva există, atunci Igor Dodon se așază în fruntea anti-unioniștilor, adică a acelei părți a moldovenilor care nu vor să audă de unire. E clar însă că Igor Dodon e un îndrumător derutat. În primul rînd, pentru că vorbește de război civil. Nici Președintele, nici istoricul Dodon n-au aflat că un război civil poate avea loc doar în sînul aceleiași națiuni. S-ar putea ca Igor Dodon să nu realizeze că vorbind de război civil recunoaște existența națiunii române, de o parte și de alta a Prutului.

Cu o altă remarcă tranșantă, Igor Dodon pomenește Unirea impusă în 1918 sub amenințarea mitralierelor românești. Președintele-istoric nu intră în detalii și, probabil, știe de ce. Unirea Basarabiei cu România în 1918 n-a fost un proces idilic. Numai istoriografia sovietică pune la lucru, după caz, poezia sau calomnia în locul faptelor istorice. Igor Dodon are propaganda de partea lui. Nu și faptele. În 1918, cei mai mulți basarabeni și-au dorit Unirea. Cine nu și-au dorit-o a fost proaspăta putere sovietică și grupurile ei de agitatori care au asigurat partea violentă a evenimentelor. Igor Dodon se întreabă, mai departe, ce s-ar întîmpla dacă și Republica Moldova ar trimite, acum, în România, militanți doritori de unirea Moldovei românești cu Republica Moldova.

Ce să se întîmple? O criză generală de rîs. Dacă își dorește să audă cum sună rîsul pe o parte și pe alta Prutului, Președintele Dodon n-are decît să încerce. Distracția ar fi totală și multă lume i-ar fi recunoscătaore pentru clipele de destindere. Și mai palpitante sînt considerațiile lui Igor Dodon pe seama dispariției misterioase a celor ce au încercat să inițieze, în România, un partid favorabil Moldovei Mari. Întrucît e singurul care a auzit de așa ceva, Igor Dodon își poate închipui ce vrea. Deși e de crezut că dispăruții trebuie căutați acolo unde e și Moldova Mare.

Dar remarcile Președintelui Dodon nu cochetează la nesfîrșit cu umorul. Cînd vrea să fie grav, Președintele Dodon trimite la un paralelism serios. România și Ungaria, pe de o parte - România și Moldova, pe de altă parte. Altfel spus, românii fac, în raporturile lor cu moldovenii, măgăriile pe care nu le suportă din partea ungurilor. Aici, s-ar zice că Președintele Dodon a dibuit ceva. Din păcate, însă, aluziile lui Igor Dodon presupun, mai departe, o ignoranță totală. În fond, tot discursul istoric al Președintelui Dodon cere pubicului larg să ignore faptele și istoria mai veche sau mai nouă.

Marele mister care explică siguranța unui Președinte infinit contestat e existența indubitabilă a realității. Pare absurd dar această afirmație nu e deloc un lucru evident. Cu alte cuvinte, realitatea nu se bucură de prea mare trecere în rîndurile lumii educate occidentale. Atitudinea de serviciu a multor politicieni și membri ai lumii conducătoare e contestația netulburată a realității. Mai clar: ideile și valorile lumii conducătoare sînt complet diferite de valorile și convingerile lumii sociale reale. Și atunci, folosind din plin supremația mediatică de care dispune, lumea bună declară realitatea socială un delict sau, pur și simplu, ceva inexistent. Exact asta duce la un conflict cu urmări de neînțeles pentru o lume conducătoare care continuă să se mire, iritată, de chiar existența lumii reale. Astfel, o remarcă aparent dezastruoasă în care Trump a vorbit de shithole countries (țări de rahat) pare, la nivelul lumii bune, o catastrofă sau un abuz care nu poate duce decît la pieire.

Însă, foarte mulți americani și oameni de rînd din afara Americii cred, fără să o spună, exact asta: că există țări care fac treabă și țări care se duc de rîpă din vina lor. La fel stau lucrurile cu presupusul rasism al lui Trump. Indiferent de valorile și proiectele lumii bune, e cît se poate de adevărat că o parte mare a americanilor știe bine cum e viața în ghetourile de culoare din orașele mari. Sau că imigrația nestăvilită de la granița cu Mexicul e o nenorocire care se sparge, neștiută, în capul locuitorilor din micile orașe ale statului Texas sau al Californiei. Tot în lumea reală a societății pe care prea mulți lideri nu vor să o vadă, China e un ucigaș de locuri de muncă. Pentru alți americani, și tot nerostită, convingerea că natura populației și a culturii americane se schimbă sub presiunea imigrației e un fapt incontestabil.

Cine decide să uite sau ignoră aceste realități va avea suprize și va afla, iar și iar, că Trump poate face atîtea gafe aparente fără să i se înfunde. Dar lucurile sînt mult mai complicate și, din păcate, mult mai încărcate de ipocrizie decît s-ar părea.

Pînă la urmă, orbirea lideirilor politici nu e totală. Însă interdicția adevărului e solidă și ea conduce la situația în care politicieni de vîrf proclamă idei nerealiste și îl contestă pe Trump, în timp ce aplică, discret, măsuri care le contrazic vorbele. Puțină lume știe, de pildă, că fostul președinte Obama a aprobat deportarea a aproximativ 2 milioane de ilegali intrați în Statele Unite. Asta, în timp ce același președinte Obama a lăsat în urmă impresia unui campion necondiționat al imigrației. Aceeași nepotrivire la președintele francez Macron. Public, Macron e perceput ca un moderat tolerant. În realitate, președintele Franței a luat în serios problema migrației, a întărit frontierele și pregătește planuri de blocare a coridoarelor de migrație. La fel de semnificativ e cazul Orban. Oficial, Orban e hulit și așezat între liderii autoritari cu potențial fascist. Practic, nimeni - nici un guvern și nici o autoritatea internațională - n-au mișcat un deget pentru a desființa sistemul de protecție construit de Primul Ministru maghiar la frontieră. Acest tip de comportament spune că liderii politici țin cont de realitate, dar limitat și pe ascuns. Pentru consum public, ei folosesc repertoriul progresist care presupune, de pildă, ostracizarea lui Trump. Iar asta presupune, mai departe, o șansă în plus pentru Trump. Rămas în poziție de monopol la capitolul „legătură cu societatea reală”, Trump are un cîmp de joc larg pe care știe foarte bine să îl fructifice. Nimic nu e mai sigur pentru președintele american decît că poate conta pe ajutorul involuntar al celor ce îl contestă, contestînd, în același timp, realitatea. În această situație, lumea politică a Occidentului poate fi sigură pe două lucruri de care nu e deloc străină: că Trump va rezista, va reuși multe și va fi urmat de alte ediții ale lui Trump, sub alt nume. În Statele Unite și în Europa de Vest. În fond, cel mai hulit Președinte al lumii moderne are aliați de nădejde. În primul rînd, printre adversari.