Traian Ungureanu

Prima reacție în fața unei orori care se repetă e, desigur, dorința de a elimina cauzele care au făcut-o posibilă. În cazul asasinatelor de tip Nikolas Cage, tînărul care a împușcat 17 oameni într-o școală din Florida, impulsul inițial va fi apelul la interzicerea dreptului de a purta armă în Statele Unite. E normal. Pe de o parte, statele ocidentale în care dreptul de a purta armă e absent sau limitat sînt mult mai rar scena asasinatelor în masă. Deși, excepțiile nu lipsesc. Pe de altă parte, dreptul de a purta armă nu e, în Statele Unite, o bizarerie sau o scăpare. Națiunea americană a considerat acest drept atît de important încît l-a înscris în Constituție. Destui comentatori spun că la vremea în care acest drept a fost garantat de Constituție, istoria americană era alta. Mult mai violentă, mai nereglementată și mai riscantă. E posibil să fie așa. Nu trebuie uitat însă că, în ciuda aparențelor, felul de viață american a fost mereu diferit de felul de viață european și, după mai bine de 200 de ani, rămîne tot diferit. Detaliile sînt multe și complicate, dar merită observat că viața americană e construită pe o doză de neprevăzut, libertate și confruntare pe care europenii le-au uitat sau nu le-au cunoscut vreodată. Nu numai confruntarea cu sălbăticia naturii, dar și definiția foarte abruptă a noțiunii de proprietate și viață individuală explică, măcar în parte, dorința americanilor de purta legal armă.

Teoria complicității între liderii politici și interesele fabricanților de armament e la fel de răspîndită, dar și mult mai șubredă. De ce? Nu pentru că ar fi cu totul falsă. Evident, companiile producătoare de armament au interesul de a vinde și își protejază șansa pe piață. La fel de evident, politicienii pot accepta lobby-ul producătorilor de armament sau pot fi, măcar, sensibili la acest punct de vedere. Însă, mai departe, lucrurile se complică și nu foarte onorabil. Așa de pildă, în cei opt ani de mandat ai Președintelui Obama, protestul organizat a fost un pic diferit de ce vedem azi, după un an de mandat Trump.

Președinția lui Obama a fost un interval marcat în mod repetat de asasinate în masă la școli americane. Durerea a fost la fel de mare și atunci și acum. Protestul, nu. Masacrele din timpul președinției lui Obama au fost urmate de reculegere și comemorări emoționante, nu de organizarea unor „marșuri asupra capitalei” sau apariția unor grupuri militante cu identitate și organizare bine și repede puse la punct. Președintele Trump e acuzat, direct sau indirect, de pasivitate. Președintele Obama a fost ferit de acest tratament și a fost, de fiecare dată, lăudat pentru angajamentul emoțional e la ceremoniile comemorative. Ceea ce e corect, dar e și un fel de a uita că opt ani de administrație Obama s-au soldat cu numeroase declarații înălțătoare și cu zero efecte practice. Ce vedem astăzi e, din păcate, încă un mod de a subordona politic probleme legitime și dureri umane vechi. Deocamdată, singura concluzie inevitabilă a acestei situații e că, ființa umană nu poate și nu va reuși niciodată să judece așa cum îi crede că o poate face.

Cine crede că faptele, întîmplările și planurile care aduc nenorocirea sînt simplu de judecat se înșală. Dar cine crede așa ceva? Noi. Sau mai toată lumea. Să luăm ultimul exemplu, dintr-o serie lungă de nefericiri aparent venite de nicăieri sau stîrnite de răul pur. În ziua de 14 februarie, un oarecare Nikolas Cruz, american în vîrstă de 19 ani, a pătruns într-un colegiu din statul Florida și a deschis focul asupra tuturor celor ce i-au ieșit în cale. 17 persoane au fost ucise. Spre deosebire de mulți alți ucigași de acest fel, Cruz nu s-a sinucis și a fost capturat de forțele de poliție în viață. Procesul judiciar a început de cîteva zile și a adus, deja, cîteva clarificări foarte importante. Și derutante. La început, toată lumea, ajutată dealtfel, de un tratament de presă agresiv și grăbit, a ajuns la ideea că Nikolas Cruz e un ucigaș absurd și, prin asta, cu atît mai respingător. Apoi, însă, un judecător din Florida a dispus dezvăluirea tuturor datelor referitoare la Cruz. Așa a fost făcut public dosarul de observație deschis de autoritățile locale asupra lui Nikolas Cruz. S-a aflat astfel că Nikolas Cruz e un tînăr cu tulburări serioase. Luat în grijă de o familie străină după moartea mamei, Cruz a a vut manifestări evidente de depresie și autism. Dezechilibrul mental l-a împins la acte de auto-vătămare și, foarte, probabil, i-a modificat trăirile într-un mod încă necunoscut dar ultra-negativ. Nu tocmai surpinzător, deranjamentul mental l-a împins la viața într-o lume paralelă axată de simboluri de putere, arme și sloganuri radicale. Apoi, insuccesul școlar sau vreun alt eveniment încă obscur a declanșat furia criminală. E de pe acum de bănuit că Nikolas Cruz nu e ucigașul rece creionat de presă. Tot ucigaș, desigur, dar nu asasinul fără sens care ucide din plăcerea de a lipsi de viață, la întîmplare, oameni nevinovați. Victimele lui Cruz nu sînt cu nimic mai puțin victime, iar moartea lor, chiar explicată de împrejurări complicate, nu e cu nimic acceptabilă. Cu toate astea, cazul Cruz înseamnă ceva și conține un mesaj care trebuie luat în seamă. E vorba de precauție în discuții, dezbateri și judecăți. Ca după fiecare din numeroasele asasinate în masă comise cu arme de foc în Statele Unite, întrebările și protestele au urmat același curs. Adică: dreptul la deținerea de arme de foc trebuie suprimat și, doi, autoritățile executive și parlamentare americane poartă o răspundere gravă pentru că apără pe față sau indirect interesele fabricanților de arme și ale asociațiilor lor. Fără îndoială, și întrebările și protestele sînt justificate, deși mai curînd s-ar putea spune că sînt cauționate de asasinatele colective care se repetă în Statele Unite. Diferența e importantă și merită cercetată mai departe.