Traian Ungureanu

Evident, România are probleme în relația cu minoritatea maghiară. Care e, însă, asemănarea între aceste fricțiuni și relațiile româno-moldovene? Nici una. E adevărat că lui Igor Dodon și altor cetățeni ai Republicii Moldova nu le plac românii și, mai ales, românii cu sentimente unioniste. Dar asta e tot. Orice altă asemănare cu raporturile între români și unguri e o prostie. De ce? Pentru că România și Ungaria sînt două națiuni istorice care și-au disputat teritorii și nu se înțeleg, acum, în chestiunea minorităților. O minoritate maghiară masivă militează politic, în Transilvania, pentru drepturi mai largi și, chiar, autonomie. Nu pentru unirea cu Ungaria. Ce uită sau nu vrea să știe Igor Dodon e că Republica Moldova nu are cum să fie parte a unei asemenea probleme.

Spre deosebire de România și Ungaria, Moldova nu e o națiune istorică. Moldova lui Dodon e o națiune proclamată. Asta nu înseamnă că Republica Moldova nu poate sau nu are voie să existe politic. N-ar fi primul exemplu. Însă pretenția de a te compara cu o națiune istorică, doar pentru că te poți menține politic e comică. În ce constă experiența istorică pe care s-a clădit națiunea molodovenească? Dacă e vorba cumva de apartenența la limba și etnia română, atunci Igor Dodon nu știe că vorbește, de fapt, de națiunea română. Dacă e vorba de regimurile de ocupație rusă și sovietică, atunci Igor Dodon știe ce gîndește, dar nu vrea să o spună.

Aici e problema pe care Președintele Dodon și-a provocat-o singur. Căci bazele națiunii moldovenești sînt consecința unui act politic impus de un alt stat ( rus și sovietic) în vreme ce bazele populare, lingvistice și culturale sînt covârșitor românești. Igor Dodon a intrat, astfel, într-o contradicție care îl depășește. Apărînd naționalismul moldovenesc, el se recunoaște parte a unei experiențe care nu a fost niciodată decisă de locuitorii Moldovei. Sau, mai bine zis, a fost decisă de o putere străină și de adepții ei locali, printre care și persoana care susține, azi, că apără națiunea moldovenească. Absurd.

Cu toate astea, Igor Dodon știe prea bine ce face și de ce face. Moldovenismul lui aberant e foarte potrivit pentru a alimenta mentalitatea de asediu în Republica pe care Dodon o conduce și își dorește să o mai conducă. Cîtă vreme alegătorii moldoveni vor fi îndemnați și ajutați să își urmeze resentimentele și să pună necazurile vieții în seama uneltirilor românești, voturile lor se vor duce spre tabăra lui Dodon, în care Dodon însuși e doar un pion ce poate dispărea spre a fi înlocuit de următorul Dodon. Ciclul funcționează de mult timp și va mai funcționa. Igor Dodon vorbește fără să priceapă că participă, în acest fel, la o piesă pe care o va termina cum și cînd decid cei e scriu scenariul disensiunii moldo-române. Deocamdată, autorii au decis că Dodon are loc pe scenă. Mîine, scena s-ar putea îngusta iar rolul lui Dodon ar putea fi redistribuit.

Evident, problema relațiilor moldo-române nu presupune sfinți pe o parte și diavoli pe cealaltă parte a Prutului. Și românii pot fi nătărăi sau necinstiți, așa cum și moldovenii, inclusiv, rusofonii, pot fi oameni serioși și raționali. Dar problema Unirii și, în genere, a destinului acestor părți locuite de români despărțiți e mult peste puterea președinților sau părerile omului de rînd. Mersul istoriei e dictat, ca întotdeauna, de puterea schimbătoare a statelor. Ce nu se vede azi, poate deveni surpriza de mîine. Rusia nu e slăbită, iar România nu e în situația unei forțe. Astăzi. Mîine, lucurile s-ar putea schimba. Mai ales că șansele Republicii Moldova de a ieși singură la liman sînt practic zero. Ce și cînd va fi nu avem cum să știm. Deși putem fi siguri că atunci cînd istoria va face, iar, un viraj, Președintele Dodon va fi demult uitat. Doar istoricul Dodon va rămîne tot necunoscut.

Președintele Igor Dodon s-a apucat serios de istorie. În fond, e de înțeles. Demnitarii sînt oameni stressați și au tot dreptul la ocupațiile care îi deconectează. Numai că Igor Dodon a decis să se joace de-a istoria în public și oficial. În cîteva interviuri recente, Dodon îi meditează generos pe moldoveni la istorie. Mai precis, Dodon predă gratuit de la înălțimea funcției lui un curs cu totul aparte de istoria Basarabiei, României și a relațiilor româno-basarabene. Trebuie notat de la bun început că Dodon se ferește cu mare succes să folosească termenul Basarabia. Fereala e un pic nefirească pentru un istoric atît de serios și pentru un politician care ar trebui să cunoască și experiența pre-comunistă a ținuturilor în care s-a născut. Efortul cerut de camuflarea Basarabiei îl costă pe Igor Dodon la alte capitole. În primul rînd, la bun simț și echilibru.

Astfel, Președintele și istoricul de la Chișinău vorbesc pe aceeași voce despre pericolul războiului civil pe care îl conțin și sporesc intervențiile politice ale Unioniștilor din Republica Moldova și din România. Dacă așa ceva există, atunci Igor Dodon se așază în fruntea anti-unioniștilor, adică a acelei părți a moldovenilor care nu vor să audă de unire. E clar însă că Igor Dodon e un îndrumător derutat. În primul rînd, pentru că vorbește de război civil. Nici Președintele, nici istoricul Dodon n-au aflat că un război civil poate avea loc doar în sînul aceleiași națiuni. S-ar putea ca Igor Dodon să nu realizeze că vorbind de război civil recunoaște existența națiunii române, de o parte și de alta a Prutului.

Cu o altă remarcă tranșantă, Igor Dodon pomenește Unirea impusă în 1918 sub amenințarea mitralierelor românești. Președintele-istoric nu intră în detalii și, probabil, știe de ce. Unirea Basarabiei cu România în 1918 n-a fost un proces idilic. Numai istoriografia sovietică pune la lucru, după caz, poezia sau calomnia în locul faptelor istorice. Igor Dodon are propaganda de partea lui. Nu și faptele. În 1918, cei mai mulți basarabeni și-au dorit Unirea. Cine nu și-au dorit-o a fost proaspăta putere sovietică și grupurile ei de agitatori care au asigurat partea violentă a evenimentelor. Igor Dodon se întreabă, mai departe, ce s-ar întîmpla dacă și Republica Moldova ar trimite, acum, în România, militanți doritori de unirea Moldovei românești cu Republica Moldova.

Ce să se întîmple? O criză generală de rîs. Dacă își dorește să audă cum sună rîsul pe o parte și pe alta Prutului, Președintele Dodon n-are decît să încerce. Distracția ar fi totală și multă lume i-ar fi recunoscătaore pentru clipele de destindere. Și mai palpitante sînt considerațiile lui Igor Dodon pe seama dispariției misterioase a celor ce au încercat să inițieze, în România, un partid favorabil Moldovei Mari. Întrucît e singurul care a auzit de așa ceva, Igor Dodon își poate închipui ce vrea. Deși e de crezut că dispăruții trebuie căutați acolo unde e și Moldova Mare.

Dar remarcile Președintelui Dodon nu cochetează la nesfîrșit cu umorul. Cînd vrea să fie grav, Președintele Dodon trimite la un paralelism serios. România și Ungaria, pe de o parte - România și Moldova, pe de altă parte. Altfel spus, românii fac, în raporturile lor cu moldovenii, măgăriile pe care nu le suportă din partea ungurilor. Aici, s-ar zice că Președintele Dodon a dibuit ceva. Din păcate, însă, aluziile lui Igor Dodon presupun, mai departe, o ignoranță totală. În fond, tot discursul istoric al Președintelui Dodon cere pubicului larg să ignore faptele și istoria mai veche sau mai nouă.