Traian Ungureanu

Cel mai uluitor roman politic al zilelor noastre respectă fiecare vorbuliță din titlul bogat de pe copertă: Aventurile Extraordinare, Ascensiunea și Decăderea Fostului Președinte georgian Mihail Saakașvili, odinioară cetățean georgian. odinioară cetățean și demnitar ucrainean, precum și peripețiile nemaivăzute ale fugarului prin trei țări și nenumărate obstacole.

Romanul lui Mihail Saakașvili e chiar mai palpitant decît o promite titlul, dar sensul acestei istorii cu totul neobișnuite pare ratat. E de înțeles că multă lume a pierdut șirul și nu mai urmărește pățaniile tot mai stridente ale lui Saakașvili. Dar au toate aceste convulsii și contra-convulsii vreun sens? Ce e de priceput din vînzoleala politico-polițienească a vieții și carierei lui Saakașvili ? Aparent, nu mare lucru. Saakașvili pare un rebel care a reușit să-și pună lumea în cap. Toată lumea: de la compatrioți, la înalții protectori străini și sprijinitorii cei mai fideli. Faptele spun că Saakașvili e un caz tipic de personalitate auto-destructivă. Efervescenșa prăbușirii e unul din puținele lucruri clare ale cazului Saakașvili.

Nu a trecut prea mult timp de cînd Mihail Saakașvili era icoana progresismului democrat pro-occidental, cavalerul luptei anti-corupție și speranța civică numărul unu a fostului spațiu sovietic. Celebru și alintat ca „Mișa” Sakașvili, președintele Georgiei avea trecere și ușă deschisă la șefi de stat și lideri de guvern americani și vest-europeni. Ales Președinte pe valul sentimenului național georgian și pe creasta anti-sovietismului, Saakașvili a început primul mandat de la un neverosimil 96% vot popular. Și primul mandat a intrat în legendă. Promisiunile radicale ale lui Saakașvili au fost împlinite și Georgia a ajuns țara favorită a presei globale. Legislația anti-corupție, ordinea și dispariția birocrației, creșterea economică și corectitudinea administrației promiteau să facă din Georgia un caz rarisim de reușită absolută. Saakașvili a cîștigat și al doilea mandat. Cu un scor mult mai scăzut (54%), dar convingător.

Apoi, ceva greu de crezut, dar foarte vizibil a început să întoarcă lucuruile pe dos și să mănînce din nimbul lui Saakașvili. Comportamentul Președintelui a devenit tot mai ciudat, narcisismul a scos capul, administrația a trecut în mîinile apropiaților, încrederea publică s-a subțiat tot mai mult și, în cele din urmă, s-a prăbușit. Căderea începuse. Pus sub acuzare de noua putere din Georgia, apoi deposedat de cetățenie, Saakașvili a părăsit Georgia și s-a angajat într-o inițiativă ciudată. Primit în Ucraina de un regim care clama democratizarea, Saakașvili a strălucit imediat ca star util pentru imaginea pozitivă a Kievului, a primit cetățenia ucraineană și a fost numit Guvernator al regiunii Odesa. Idila a durat un an. În 2016, Saakașvili era, deja, la cuțite cu Președintele Poroșenko. Deposedat de cetățenia ucraineană, expulzat în Polonia, revenit în Ukraina, arestat, eliberat și din nou expulzat în Polonia, Saakașvili a ajuns un personaj greu de înțeles. Cota lui s-a prăbușit. Susținătorii s-au împuținat simțitor. Un colaborator ucrainean apropiat a fost înregistrat luînd mită de sute de mii de euro. În urma lui Saakașvili au rămas doar o agitație nevrotică și o figură excentrică, mare amatoare de viață bună și cheltuieli exorbitante, fără sursă clară. Au toate aceste încurcături repetate, tragi-comice și scandaloase vreun înțeles. Au. Numai că, oricine va dori să tragă concluzii va trebui să renunțe la superstițiile pozitive și la tabu-urile care însoțesc civismul și liberalismul director al zilelor noastre.

Evident, România are probleme în relația cu minoritatea maghiară. Care e, însă, asemănarea între aceste fricțiuni și relațiile româno-moldovene? Nici una. E adevărat că lui Igor Dodon și altor cetățeni ai Republicii Moldova nu le plac românii și, mai ales, românii cu sentimente unioniste. Dar asta e tot. Orice altă asemănare cu raporturile între români și unguri e o prostie. De ce? Pentru că România și Ungaria sînt două națiuni istorice care și-au disputat teritorii și nu se înțeleg, acum, în chestiunea minorităților. O minoritate maghiară masivă militează politic, în Transilvania, pentru drepturi mai largi și, chiar, autonomie. Nu pentru unirea cu Ungaria. Ce uită sau nu vrea să știe Igor Dodon e că Republica Moldova nu are cum să fie parte a unei asemenea probleme.

Spre deosebire de România și Ungaria, Moldova nu e o națiune istorică. Moldova lui Dodon e o națiune proclamată. Asta nu înseamnă că Republica Moldova nu poate sau nu are voie să existe politic. N-ar fi primul exemplu. Însă pretenția de a te compara cu o națiune istorică, doar pentru că te poți menține politic e comică. În ce constă experiența istorică pe care s-a clădit națiunea molodovenească? Dacă e vorba cumva de apartenența la limba și etnia română, atunci Igor Dodon nu știe că vorbește, de fapt, de națiunea română. Dacă e vorba de regimurile de ocupație rusă și sovietică, atunci Igor Dodon știe ce gîndește, dar nu vrea să o spună.

Aici e problema pe care Președintele Dodon și-a provocat-o singur. Căci bazele națiunii moldovenești sînt consecința unui act politic impus de un alt stat ( rus și sovietic) în vreme ce bazele populare, lingvistice și culturale sînt covârșitor românești. Igor Dodon a intrat, astfel, într-o contradicție care îl depășește. Apărînd naționalismul moldovenesc, el se recunoaște parte a unei experiențe care nu a fost niciodată decisă de locuitorii Moldovei. Sau, mai bine zis, a fost decisă de o putere străină și de adepții ei locali, printre care și persoana care susține, azi, că apără națiunea moldovenească. Absurd.

Cu toate astea, Igor Dodon știe prea bine ce face și de ce face. Moldovenismul lui aberant e foarte potrivit pentru a alimenta mentalitatea de asediu în Republica pe care Dodon o conduce și își dorește să o mai conducă. Cîtă vreme alegătorii moldoveni vor fi îndemnați și ajutați să își urmeze resentimentele și să pună necazurile vieții în seama uneltirilor românești, voturile lor se vor duce spre tabăra lui Dodon, în care Dodon însuși e doar un pion ce poate dispărea spre a fi înlocuit de următorul Dodon. Ciclul funcționează de mult timp și va mai funcționa. Igor Dodon vorbește fără să priceapă că participă, în acest fel, la o piesă pe care o va termina cum și cînd decid cei e scriu scenariul disensiunii moldo-române. Deocamdată, autorii au decis că Dodon are loc pe scenă. Mîine, scena s-ar putea îngusta iar rolul lui Dodon ar putea fi redistribuit.

Evident, problema relațiilor moldo-române nu presupune sfinți pe o parte și diavoli pe cealaltă parte a Prutului. Și românii pot fi nătărăi sau necinstiți, așa cum și moldovenii, inclusiv, rusofonii, pot fi oameni serioși și raționali. Dar problema Unirii și, în genere, a destinului acestor părți locuite de români despărțiți e mult peste puterea președinților sau părerile omului de rînd. Mersul istoriei e dictat, ca întotdeauna, de puterea schimbătoare a statelor. Ce nu se vede azi, poate deveni surpriza de mîine. Rusia nu e slăbită, iar România nu e în situația unei forțe. Astăzi. Mîine, lucurile s-ar putea schimba. Mai ales că șansele Republicii Moldova de a ieși singură la liman sînt practic zero. Ce și cînd va fi nu avem cum să știm. Deși putem fi siguri că atunci cînd istoria va face, iar, un viraj, Președintele Dodon va fi demult uitat. Doar istoricul Dodon va rămîne tot necunoscut.