Traian Ungureanu

Katerina Handziuk a murit la 33 de ani, după 11 operații și 3 luni de suferințe cumplite. Tînăra și-a găsit sfîrșitul pe 4 noiembrie, într-un spital din Kiev, la capătul unui asasinat care a început pe 31 iulie. Atunci, un grup de bărbați a așteptat-o la ieșirea din locuință și a vărsat pe ea un litru de acizi distrugători.

Crima a avut o premeditare evidentă și un caracter politic la fel de fățiș. Handziuk era consilier local în orașul Herson și binecunoscută militantă anti-corupție. Nu e greu de bănuit că investigațiile și rapoartele repetate cu care Handziuk a scos la iveală rețelele de corupție din oraș au provocat ordinul care i-a adus moartea. Katerina Handziuk a fost executată cu o sălbăticie demult cunoscută în Ucraina. Înaintea ei, zeci de jurnaliști și militanți au fost asasinați pentru că au îndrăznit să denunțe mari afaceri și trocuri politice corupte.

Totuși, asasinarea Katarinei Handziuk e o tragedie aparte, un act bestial încărcat de toate detaliile vizibile sau ascunse ale vieții și morții în Ucraina și, mai larg, în ce se poate numi, deja, abatorul civil sovieto-rus. Cruzimea și intoleranța totală a lumii sovietice trăiesc cu înrăire în Rusia și în triunghiul care conține, deasmenea, Ucraina și Belarus. Trăsăturile acestei mentalități se văd cum nu se poate mai bine la contactul cu investigațiile, critica și a contestația. Cazul Handziuk oferă toate indiciile și practicile în materie. Cine vrea un îndreptar sinistru va învăța aproape tot din asasinatul care a înlăturat-o la Katerina Handziuk.

Prima constatare e nivelul extrem de violență și ușurința cu care barbaria a fost pusă în mișcare, pînă și într-un orășel de provincie cum e Herson. Accesul imediat la violență extremă vorbește despre absența totală a reținerilor și limitelor impuse de lege și de stat. În lumea din care a fost scoasă Katernia Handziuk, legea e un reper fictiv iar statul un complice discret și expert. E clar că nonșalanța cu care cineva mutilează un om în plină stradă vine la capătul unei certitudini, ba chiar al unei garanții fără echivoc: autoritățile nu se vor băga iar dacă se vor băga o vor face doar pentru a pregăti un spectacol de uzură și fără final. Tiparul e binecunoscut și are toate șansele să fie reluat în cazul Handziuk. Scenariul tradițional presupune un prim răspuns lent și neprofesionist al autorităților, o repliere provocată de scandalul public internațional, declarații solemne de seriozitate și voință justițiară, cîteva arestări, un proces lung și o sentință care trimite la închisoare fără să lămurească răspunderile. Ca de obicei, nu vom afla cine anume a ordonat execuția.

Toată lumea va rămîne cu bănuiala că ordinul a venit din inima structurilor de stat. Plus sentimentul de teroare. Căci, repetarea scenariului în care răspunzătorii rămîn necunoscuți, întărește senzația de arbitrar și convingerea că orice asasinat e posibil, că oricine poate fi următorul și că nimeni nu poate opri această rînduială criminală. Însumînd, e vorba de nesiguranța și micimea deplină a vieții în fața stăpînirii absolute drapate sau nu în zdrențe democratice.

Cu asta am descris unul din acele lucruri profunde ale vieții ruso-sovietice pe care lumea din afară, mai ales opinia publică occidentală, nu le poate concepe și, cu atît mai puțin, înțelege. Amestecul de mentalități contrare, mai precis, militantismul eroic sau nechibzuit al celor ce se bat pentru democrație și despotismul rețelelor de control care fac statul, economia și administrația provoacă un scurt circuit virulent. Revendicările și anchetele nu sînt doar iritante pentru structurile masive ale conglomeratului de stat. Ele sînt înțelese ca o blasfemie împotriva unei ordini decisă o dată pentru totdeauna. De aici, reacția atroce a celor ce simt și cred că sînt stăpînii lumii locale, ai statului și ai vieții în general. Din păcate, cazul Handziuk demonstrează că brutalitatea internă a spațiului sovieto-rus are parte de o percepție condiționată, acolo unde ea ar trebui cel mai serios contrată: în presa și structurile civile occidentale.

Despărțirea ostilă a elitelor de cei care îndrăznesc să voteze altceva decît s-a hotărît sus, în cercurile conducătoare educate și morale, e, cu siguranță, o tragedie. Mai întîi, pentru că, luați laolaltă toți acești oameni, începînd de la așa numiții provinciali la detestații șomeri/albi/amatori de bere/fotbal/muzică superficială, sînt oameni normali.

E strigător la cer! O elită energică și arogantă își dă voie să declare inferiori nenumărați oameni, să le conteste dreptul la opinie și să dea peste cap regulile generale ale democrației, așa cum am cunoscut-o în epoca modernă. Toate aceste grozăvii nu spun nimic, nu indignează și nu suferă nici un deranj. Toată această înlocuire de valori și reorganizare în caste superioare și inferioare trece drept progres și sursă de lumină.

S-a spus că procesul e normal, că istoria l-a mai cunoscut și că societățile l-au mai traversat. Așa se întîmplă cînd lumea se schimbă! Fiecare epocă are perdanții și cîștigătorii ei! Așa e. Istoria schimbărilor de mentalitate și raporturi economice nu e o idilă. Numai că schimbările nu au presupus întotdeauna declasarea programatică a celor ce nu au altă vină decît că sînt de altă părere și trăiesc după alte valori. Oamenii care au ținut la alcăturiea lumii în care s-au născut și s-au împotrivit celor ce au încercat să decidă pentru ei au mai fost insultați, pedepsiți și scoși în afara legii. De fiecare dată, însă, aceste răfuieli au anunțat o epocă dogmatică, de fanatism mereu drapat în culorile binelui și justificat de cauza progresului. Noul a fost mereu o noțiune explozivă. Dar noutatea obligatorie a fost mereu un abuz catastrofal pentru libertatea individuală și democrația politică.

Demonizarea pe motiv etic nu produce altceva decît războaie civile, de regulă inegale și dinainte cîștigate de armatele binefăcătorilor.

În cazul lumii noastre, schimbarea care împinge mase largi spre statutul de paria colectiv e un proces fără întoarcere: așa numitul om de rînd e vinovat din start, prin modul de viață, prin părinți, apartenență culturală, tradiție, ocupație profesională, lecturi și discuții cu semenii lui. Cineva care se naște maghiar, polonez sau american fără legătură cu cercurile educate e, prin simpla lui existență, un adversar al progresului. S-a spus că a nu fi avocat al migrației și al multiculturalismului e un act de egoism inuman. Nu e așa. Cei ce nu vor migranți și resping societățile multiculturale sînt tocmai cei ce pun un preț extraordinar pe realitatea culturii. Iar cei ce promovează ideea diversității obligatorii sînt, paradoxal, dar logic, tocmai cei ce minimalizează importanța culturii, în care văd un amestec aproape întîmplător.

Mai mult decît atît, aparenta toleranță a celor ce denunță, în masă, brute naționaliste, suprematiști albi, șoviniști și reacționari creștini e foarte limitată. Compasiunea și umanitarismul lor caută să îi ajute pe cei în nevoie dar numai cu anumite condiții. Astfel, generozitatea și înțelegerea pentru cei săraci, needucați și la strîmtoare se revarsă doar asupra celor ce vin din alte zone și culturi: Asia, Africa și America de Sud. Pentru nefericiții striviți de șomaj, sărăcie, austeritate, lipsă de șansă și educație din Italia sau Grecia, Statele Unite sau Estul Europei nu se găsește înțelegere ci doar ocazia de a insulta. Așa au apărut „the deplorables” denunțați, în Statele Unite de Hillary Clinton, țărănoii din Sudul Italiei care resping programul de guvernare fiscală UE care i-a adus în sapă de lemn sau ungurii care vor să își protejeze felul de viață și refuză multiculturalismul. Așadar, aceiași campioni ai virtuții care se simt datori să ajute migranți din toate colțurile lumii sînt insensibili la ruina umană a societăților europene. Lumpenul care umple cartierele și zonele industriale abandonate ale Europei și Americii nu merită compasiunea și e mult mai puțin valoros decît refugiații reali sau închipuiți sosiți din tot restul lumii.

Lupta cu lumea veche și cu propriile societăți e mai importantă decît umanismul obligatoriu în rest. În aceste condiții, lumea ruptă în bucăți va rămîne o realitate ortăvită. Riscurile unei asemenea situații sînt enorme. Dispariția oricărei forme de acord în sînul societăților occidentale anunță răsturnări masive. Sîntem la început. Deocamdată, notăm dispariția susținerii pentru partidele centrului tradițional. Dreapta și stînga clasică au fost lovite sever de alegători care votează partide anti-sistem. E, în mare parte, vina și rezultatul unei politici comode și arogante care a făcut din stînga și din dreapta una și aceeași mașină de emis banalități și ignorat realități. Pasul următor poate fi mult mai grav.