Traian Ungureanu

Lumea coace. O fiertură furioasă a înghițit limitele și principiile politicii. Acolo unde, pînă nu demult, scoteau capul argumentele, tronează acum furia, insulta și interdicția. Tot mai mult și mai des, discuțiile și declarațiile se lipesc de cîteva acuzații fixe: ură, rasism, răutate împotriva nevinovaților, extremism, fascism. Atît și nimic altceva. Eticheta dură și arbitrară e de ajuns. Brusc, lumea pare să fi dat la iveală mase enorme de apucați, complotiști și alte feluri de rătăciri turbate care au pus gînd rău democrației.

În consecință, lumea e mai simplă și se compune din două bucăți, triburi și tărîmuri: sfinții și diavolii. Politica nu mai vrea să găsească soluții comune în care încap toate bucățile, triburile și tărîmurile. Dimpotrivă, a face politică înaintată înseamnă, aproape fără excepție, a descoperi o nouă formă de abatere monstruoasă, de discriminare și nedreptate odioasă. Noua avalanșă nu e, însă, o explozie dezordonată. Ea urmează, mereu, aceeași regulă și taie pe același contur. Astfel, orice și oricine nu e liberal în felul progresist al zilelor noastre e, automat, fascist, populist și rasist. Nici un fel de alegeri și nici un procent de susținere populară nu sînt o scuză sau o realitate de luat în seamă. Toate sînt, de la bun început și fără alte explicații, forme de extremism.

Într-un fel amețitor, dar cert și galopant, alegerile de orice fel nu mai țin de logica democrației, dacă sînt cîștigate de cine nu trebuie. Ultimul exemplu vine din Brazilia, unde noul președinte, Jair Bolsonaro, cîștigător detașat la o diferență de 11%, a fost dinainte declarat candidatul care nu trebuie să învingă și președintele care nu trebuie acceptat. Bolsonaro e un politician radical de dreapta și asta explică aproape tot. Ideile și valorile dreptei, de la suveranitate și națiune, la piață economică liberă, ordine și legalitate, nu mai sînt legitime și acceptabile, ca acum 15-20 de ani. Toate au fost declarate ilegitime și periculoase. Toate sînt descrise, fără încetare în mass media și în lumea politică progresistă, drept probe indubitabile de extremism și rasism.

E semnificativ că ascensiunea radicalilor de stînga nu e niciodată suspectă. Așa de pildă, succesul remarcabil al ecologiștilor germani în alegerile recente din landurile Bavaria și Hessen a fost întîmpinat cu simpatie și considerat o garanție de sănătate democratică. Asta, deși ecologiștii și alți radicali de stînga, ca laburiștii britanici ai lui Jeremy Corbyn, sînt partide care cer deschis modificări extreme ale societății și sistemului politic: abolirea frontierelor, migrație nelimitată, înlocuirea economiei capitaliste, suprimarea producției de energie ne-ecologică, înlăturarea tradiției culturale occidentale și eliminarea simbolurilor creștine din spațiul public. În cazul radicalilor de stînga, oricare ar fi propunerile și sfidările, nimic nu e extrem sau periculos. Vocația anti-democratică e un monopol al dreptei, mai ales dacă un partid sau un politician de dreapta face eroarea să cîștige alegerile. În acest caz, problema mereu reclamată nu e atît cîștigătorul cît cei ce îl susțin. Toți cetățenii cu drept de vot care împing la victorie un candidat de dreapta se demască și sînt imediat reperați de mașina de produs fasciști a progresiștilor. Problema acestei ocupații curente a mass media, a cercurilor politice, a liderilor de opinie și a militanților progresiști e tocmai ușurința cu care decid că grupuri umane mari sînt un rebut și nu trebuie luate în seamă.

Vine în felul următor. Adepții migrației sînt, fără excepție de acord, că săracia și mizeria sînt situații care îndreptățesc migrația. Dacă acceptăm această opinie discutabilă, apare o nelămurire: de ce nu sînt, atunci, aduși în Occident toți cei ce suferă? Căci nimic nu justifică practica de a admite în Occident doar acei migranți care își pun, mai întîi, viața în joc. Linia adoptată de stînga echivalează, de fapt, cu o loterie sinistră impusă celor pe care aceeași stîngă susține că îi apără. Sistemul cu care operează acum susținătorii migrației e un sistem de premiere a supraviețuitorilor. Doar cei ce reușesc să treacă Mediterana sau platourile mexicane merită dreptul de intrare în Europa occidentală sau în Statele Unite.

Dacă ar fi consecventă și de acord cu propriile principii, stînga ar trebui să propună strămutarea tuturor celor ce suferă în Asia, Africa sau America de Sud. Nimic nu poate face diferența între un sărac și alt sărac. E inuman să accepți doar migranții care trec, mai întîi, proba morții. Situația poate fi remediată numai de o schimbare de poziție. Dacă e sinceră și se respectă, stînga trebuie să ceară transferul a zeci sau sute de milioane de oameni săraci în Occident, numai și numai în baza situației lor nenorocite, fără alte condiții sau probe degradante. Dar stînga nu cere și nu își asumă așa ceva. Principiile rămîn nerespectate și sînt înlocuite de practici care condiționează intrarea în Occident de teste dure, adesea bestiale. În mod normal, logic și principial, stînga trebuie să organizeze transportul în masă al celor ce vor să migreze. Nu e atît de complicat. Occidentul are baza logistică pentru așa ceva. Odată înregistrați la consulate și ambasade, cetățenii pakistanezi sau togolezi sau guatemaltezi pot fi preluați de curse aeriene regulate care îi pot depune fără pericol de vătămare în țările de destinație. Un pod aerian cu zece curse pe zi ar putea transporta fără riscuri zeci milioane de migranți în doar cîțiva ani. În acest fel, declarațiile stîngii ar primi acoperire reală, iar umanitarismul și-ar împlini menirea. Din păcate, nimeni nu propune această soluție. Stînga a creeat premizele unei soluționări pe care refuză să o evoce sau să o aplice. De ce? De unde această contradicție flagrantă?

Foarte probabil, din calcule politice. Filtrarea crudă a migranților e, aproape sigur, un fel de a recolta o clientelă viitoare. Nu o populație întreagă ci grupuri mari, dar selectate, care pot fi ulterior capacitate politic. Altfel spus, stînga își construiește o bază de sprijin și un electorat pentru nevoile viitoare. După despărțirea de clasa muncitoare (fostul electorat al stîngii) a apărut problema unei noi baze sociale și politice. Stînga a înțeles rapid că soluția e, în parte, invenția și, în parte, importul. Prin urmare, generatorii de idei politice ai stîngii au început să construiască un nou electorat fabricînd minorități discriminate (etnic, social, sexual) și importînd migranți în cantități, deocamdată, controlabile. Proiectul merge bine tocmai pentru că poate cita și folosi mereu alibiul umanitar. Problema acestei atitudini e tocmai inconsecvența evidentă în cazul migrației. Stînga nu poate explica de ce a transformat migrația într-un cult pe care evită să îl respecte pînă la capăt dar îl prescrie tuturor. Un cult de uz extern.