Traian Ungureanu

Probabil nu există epocă istorică străină de convingerea că e arena unor schimbări istorice de viteză și adîncime nemaivăzute. S-ar putea, prin urmare, ca timpurile ce vin după noi să creadă că sînt campioane ale mutațiilor istorice. Doamne ferește! Ce vedem, acum, făcîndu-se și desfăcîndu-se sub ochii noștri e, deja, prea mult și prea periculos. Vîrful acestei nervozități dramatice și, adesea, dubioase e Uniunea Europeană. Ultimii ani cer insistent o întrebare uimită și dezarmată: ce i-a apucat pe acești oameni?

Șocurile au început, evident, acum patru ani, în 2014, cînd Cancelarul Merkel a deschis porțile Germaniei și ale Europei, absorbind mai mult de un milion de refugiați și migranți. De atunci încoace, fluxul intrărilor s-a redus, dar nu s-a oprit, iar schimbările provocate de inserția unor uriașe populații noi continuă să agite social și politic Europa de Vest. E greu de spus ce se va întîmpla sau ce nu se va întîmpla mai departe, dar e limpede că șocul va produce efecte de magnitudine istorică. Mai nou, a venit rîndul celui de-al doilea val de declarații și proiecte care anunță decizii șocante. Astfel, Președintele Franței, Emmanuel Macron, și Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, au promovat recent ideea unei Armate Europene și a unui Consiliu de Securitate European. În același timp, liderii axei franco-germane au urgentat proiectul unei zone euro consolidate, cu Buget și Ministru de Finanțe propriu.

Nimic nu garantează că aceste proiecte vor deveni vreodată realitate. UE excelează în inițiative largi, aproape utopice, rămase în afara realității, uitate sau reduse la un sediu și o masă oarecare de funcționari. Însă, chiar dacă vor fi amînate sau nefructificate, aceste idei spun foarte mult despre mentalitatea politică și filozofia generală care le-au dat naștere.

În ordinea credibilității, consolidarea zonei euro e cel mai de luat în seamă din proiectele noului val al planificatorilor UE. Tentația și tatonările sînt vechi. Sub direcția Germaniei și a Franței, statele-membre ale zonei euro s-au considerat, mereu, implicit sau explicit, nucleul de elită al UE. Lăsînd la o parte specificații financiar-tehnice extrem de complicate, chestiunea zonei euro consolidate are o însemnătate politică formidabilă și, paradoxal, cu atenție trecută sub tăcere de susținătorii proiectului. O zonă Euro autonomă și decuplată va produce și va oficializa, practic, o sciziune Vest-Est. Chiar dacă nimeni nu vrea să discute deschis această problemă, ideea unei zone euro autonome e, în primul rînd o chestiune politică și anume un proiect care contrazice foarte serios principiul unității europene sau al solidarității - cu un termen preferat de mulți oficiali UE.

Din momentul în care statele-membre ale zonei euro decid să se gospodărească separat, distanța față de Est crește. Statele estice ale UE vor trebui să existe într-o realitate financiară separată și, evident, marginală. Uniunea Europeană va funcționa nu numai la viteze, dar și în ligi diferite. Economiile Estului vor fi puse în situația de a juca pe o piață cu regii distincte. Într-un fel, s-ar putea vorbi de dezmoștenirea Estului. Situația e, și așa complicată pentru un Est care funcționează, cu puține excepții, pe post de piața de desfacere și rezervor de forță de muncă pentru economiile zonei euro. Dacă zona euro se va fortifica și separa încă mai mult, rolul de furnizor primitiv al economiilor estice se va accentua, iar perspectivele dezvoltării se vor diminua, cu consecințe politice previzibile: diminuarea ponderii la nivel european, slăbirea clasei de mijloc, atît cît există ea, și orientarea spre soluții fiscal-economice de tip asistențial. Dacă nu e prea mult spus, modernizarea și democratizarea profundă a Estului va rămîne o chestiune de discurs și atitudine civică, fără acoperire economică. Astfel structurat, viitorul riscă permanentizarea demagogiei democratice. Unde demagogie înseamnă creșterea volumului declarativ și absența capacității politice și economice.

Teza istorică susținută și reluată amplu de liderii UE, zilele acestea, la a o suta aniversare a încheierii Primului Război Mondial e categorică: măcelul apocaliptic al Primului Război Mondial a fost provocat de naționaliști fanatici și de delir naționalist. Repetată la nesfîrșit, această descriere a ajuns să treacă drept adevăr.

Ea nu are, însă, aproape nimic de-a face istoria reală. Cu o expresie dragă presei și liderilor liberali de astăzi: fake news! Fake news în materie de istorie, dar tot fake news. Adevărul e, pur și simplu, că Primul Război Mondial a fost un conflict pentru control și supremație între imperii. Între șase imperii europene: Britanic, Francez și Rus contra German, Austriac și Otoman. Naționalismul a fost prezent, dar numai ca forță anti-imperială și luptă pentru independență. Așa au apărut statele naționale est-europene pe care le cunoaștem și astăzi. Dar războiul în dimensiunuile lui colosale a fost și nu putea fi decît o coliziune de imperii. Primul Război Mondial e parte a istoriei imperiale europene. Atît în măsura în care a ruinat imperii dar, din păcate, ba chiar ironic, și în măsura în care a adus pe lume cel mai nenorocit și îndărătnic imperiu vreodată cunoscut: Imperiul Sovietic.

Istoria predată de linia actuală a liderilor politici europeni e deformată și, uneori, de-a dreptul falsă. Ea pune în culpă rolul istoric și calitatea politcă a națiunilor, dar asta, mai degrabă, din nevoile defensive ale ideologiei UE. O structură supranațională va avea întotdeauna interesul să denigreze și să micșoreze statutul naționalităților și al statelor naționale.

Un alt lucru trecut sub tăcere e funcția specifică a mișcărilor naționale în arena haotică generată de prăbușirea Imperiilor, la capătul Primului Război Mondial. Lideri și mișcări naționale est-europene s-au dovedit, după 1917, singurul antidot la ascensiunea bolșevismului. Cazul clasic e Polonia și naționalismul lui Jozef Pilsudski. Pe 15 august 1920, așa numitul „miracol de pe Vistula” a oprit înaintarea Armatei Roșii, la porțile Varșoviei. Bătălia cîștigată de naționaliștii polonezi pe malurile Vistulei a ferit Europa de contagiune și ocupație revoluționar-bolșevică. Fără victoria de pe Vistula, istoria Europei ar fi fost alta. După aproape 100 de ani, un polonez adept al ideologiei liberal-gloabliste, Donald Tusk, președinte al Consiliului European a reușit să insulte buna memorie a polonezilor lui Pilsudski, atacînd naționalismul polonez, mai precis pe toți cei ce nu sînt adepți ai doctrinei acceptate de Tusk.

Disputele politice în marginea naționalismului sînt în parte inutile, în parte false. Nici o mișcare naționalistă nu e, de fapt, naționalistă în Europa de astăzi. E, de fiecare dată e vorba de mișcări care contestă dreptul UE de a regla viața politică, economică și legală a unui stat sau a altuia. Și nici o mișcare naționalistă nu e un pericol armat sau o putere revanșardă care cere modificarea granițelor în Europa. Supus testelor de bază, naționalismul de care se teme UE nu există sau e cu totul altceva decît descrierea oficială.

În planul conștiinței istorice, obsesia comună a liderilor UE ascunde adevărata problemă: catastrofele periodice provocate în Europa de febre ideologice. Căci Primul Război Mondial nu a fost o premieră - spre deosebire de ce preferă să creadă adepții liniei oficiale. Europa a suferit la fel de mult și tot din motive ideologice, religioase sau para-religioase mult înainte de 1914. Războaiele napoleoniene (1797-1814) și, mai înainte Războiul de 30 de ani (1618-1648) au dus Europa la limita abisului. Întotdeauna în numele unei idei unice și infailibile. Problema și pericolul țin de ideologie, nu de națiuni.