Traian Ungureanu

E aproape sigur că Jamal Khashoggi a fost ucis, în interiorul Consulatului saudit din Istanbul, după ce a intrat în clădire pentru a obține acte necesare căsătoriei. Juridic vorbind, nu există proba definitivă a asasinatului. E greu de crezut că autoritățile turce sau alte părți interesate vor găsi vreodată cadavrul lui Khashoggi. Însă dispariția lui Khashoggi e certă, iar bănuiala de asasinat foarte întemeiată. Saudiții neagă din toate puterile acuzația, dar și asta era de așteptat. Asta e ce se știe în cazul Khashoggi. Ce nu se știe e la fel de interesant. Iar ce nu se știe e ce nu știe publicul larg, din păcate, prin grija prea multor medii de informare și a nevoilor de agendă ale grupurilor de presiune publică. Cu alte cuvinte, multe date importante legate de persoana și activitatea lui Khashoggi sînt ignorate sau ascunse de marile organizații media și de campania care face, acum, presiuni asupra Arabiei Saudite, în numele libertății presei și a dreptului la exprimare neîngrădită.

Evident, epsiodul din Consulatul saudit de la Istambul e monstruos. Nimeni și nimic nu pot justifica o asemenea crimă. Însă eticheta și datele cu care cazul Khashoggi e prezentat în public sînt, la rîndul lor, inadmisibile pentru o presă care susține că își apără libertatea și pentru grupurile de militanți care susțin se bat pentru democrație.

În formula vehiculată de presă și pe la demonstrațiile de protest, Jamal Khashoggi e, în funcție de canalul de știri, un jurnalist, un jurnalist independent sau un dizident asasinat de saudiți pentru declarațiile și pozițiile lui politice. Această formulă e falsă. Khashoggi nu a fost nici jurnalist, nici jurnalist independent, nici dizident. Trecutul lui Khashoggi e bine cunoscut și nu are legătură cu aceste definiții. Cîteva ziare care au înțeles să își facă treaba cu onestitate au semnalat imediat contradicția, dar vocea lor a rămas izolată.

Khashoggi e, într-adevăr, cetățean saudit și cunoaște foarte bine politica și mediile politice de vîrf ale țării lui. În rest, adevărul e mult mai complicat și diferit de varianta avansată în majoritatea presei.

Khashoggi a fost mult timp un obișnuit, un agreat și, chiar, un membru al celor mai înalte medii politice saudite. Încă de acum 30 de ani, Khashoggi a făcut parte din grupul de consilieri ai superinfluentului Prinț Turki Bin Faisal Al Saud, fost șef al serviciilor secrete saudite. Ultraprezent și activ, Khashoggi a făcut jurnalism în limtele stricte impuse presei suadite, a negociat cu emisari străini, a încercat să îl readucă acasă pe Osama Bin Laden și, după unii analiști, a fost agent acoperit al serviciilor secrete saudite.

Problemele lui Khashoggi au început să apară din momentul în care saudiții au descoperit cooperarea lui cu și, poate, apartenența lui, la Frăția Musulmană. Autoritățile saudite consideră Frăția Musulmană un inamic total, la fel cum văd în Iran și în planurile iraniene de hegemonie în Orientul Mijlociu o amenințare letală. De altfel, firele văzute și nevăzute ale războaielor simultane din Orientul Mijlociu se întretaie în acest punct.

În plus și deloc suprinzător, Khashoggi a devenit un adversar activ al politicii de apropiere față de Israel, lansată de statul saudit. La un moment dat, opțiunile politice ale lui Khashoggi au devenit incompatibile cu politica de stat saudită. Khashoggi a plecat în Statele Unite unde a lansat o foarte urmărită și populară campanie pe net împotriva politicii externe saudite. În paralel, Khashoggi a devenit unul din editorialiștii pe chestiuni arabe și islamice ai cotidianului Washington Post. Deținător ar rezidenței americane în ciuda unei biografii pline de complicații, Khashoggi a devenit, practic, vocea acelei părți a estabishment-ului care a reorientat politica externă amerciană, sub conducerea Președintelui Obama, spre intensificarea relațiilor cu Iranul și răcirea alianței cu Arabia Saudită. Așa și nu altfel arăta figura politică a lui Khashoggi, în clipa deciziei fatale de a păși în Consulatul Saudit din Istanbul.

În fond, situația pe care începem să o înțelegem aștepta doar prilejul să se arate în toată evidența. Iar referendumul a adus testul. Preluînd și promovînd un referendum cu implicații etice și culturale majore, PSD a pășit, altături de celelalte partide mari, pe un teritoriu străin. Mai mult: pe acel teritoriu pe care politicienii l-au sfidat și disprețuit. aproape fără excepție, vreme de 30 de ani.

În tot acest timp, viața politică a României a fost dominată de o formulă de fier în care partidele s-au rezumat strict la a-și administra, pasa și împărți dominația. Politica a fost limitată la chestiuni mai mult sau mai puțin complicate de procedură, finanțare, beneficiu și consolidare în rețea. Conflictele au fost mereu provocate de lupta pentru o poziție de control în acest circuit. Problemele acestei lumi au ținut, mereu, de capacitatea de achiziție și de recompensă.

Dimpotrivă, probleme de natură etică, civilă, educațională, spirituală au rămas pe dinafară. Într-atît, încît, după 30 de ani de dezinteres, sistemul politic a atins un grad extrem de putere, dar și izolare, de control, dar și de incompetență, de siguranță, dar și de inadecvare. Sistemul politic a fost surprins de momentul referendumului într-o poziție jenantă. Obișnuite să se dezvolte fără cea mai mică preocupare pentru pentru valorile societății, partidele s-au rezumat, cel mult, la metoda plăților directe sau indirecte către sectoare bine alese. Comoditatea acestei formule a nesocotit evoluțiile inevitabile pînă și într-o societate lentă ca România.

Excesul de siguranță al rețelelor politice a încurajat rapid degradarea politicienilor din aparat, așa încît, astăzi, tabloul e dezastruos: sute și mii de parlamentari, miniștri, șefi de organizații și asistenți sînt, practic, semi-analfabeți politic, etic și, adesea, școlar. Lumea politică e dominată, acum, de o majoritate degradată grotesc. Generația mai veche a făcut loc unei echipe încă mai prost pregătite, cel mai adesea rude sau protejați împinși în față de obligații de rețea.

Nici societatea din afara lumii politice nu o duce mult mai bine dar, în acest caz, există, totuși, forme de energie și curiozitate încă active. Contrastul față de lumea politică e, oricum, gigantic. Sistemul școlar al României e în colaps și nu mai produce generații cît de cît instruite. Însă contactul cu lumea din afară, asocierea liberă, netul și aspirații chiar naive au produs un substitut al educației formale care dă direcție. Indiferent de temă și interese de moment, falia s-a adîncit atît de mult încît cele două părți nu se mai cunosc și recunosc. Partea politică a complet inutilizabilă și, de acum înainte, va continua să conducă strict inerțial. Ea încheie 30 de ani de domnie cu un eșec total. În urmă, rămîne o catastrofă de nebănuit la începutul erei post-comuniste: degradare politică, mizerie socială, prăbușire culturală și o prostie bătută doar de viclenie.

Prin urmare, la prima adiere critică venită din societate, sistemul își arată șubrezimea și riscă să se destructureze. România e în pragul unei schimbări masive. Construcția politică - așa zisa cooperativă, cum i s-a spus - e compromisă. Un electorat împuținat de migrație, obosit de promisiuni vane, dar și energizat de suflul nou al celei mai recente generații post-comuniste e gata să se desprindă din contractul în care a trăit vreme de 30 e ani. Final optimist? Nu. În afara falimentului politic, nimic nu e clar.

Problema se complică pentru că sistemul va continua să apese pe pedalele cunoscute și își va prelungi, pe cît posibil, supraviețuirea. E chiar de crezut că, așa cum stă în logica acestor momente, clasa dominantă va reacționa sprijinindu-se și mai mult pe elemente și forțe dubioase: transferuri financiare, presă subordonată și servicii secrete. În același, timp noua calitate a societății, atît cît a fost ea demonstrată la referendum, nu e o garanție. Suflarea civică e, la rîndul ei, infiltrată de impostori și politicieni reciclați, iar naivitatea e prea răspîndită. După o regulă îndelung verificată în propria istorie, România face pași înainte prin accidente, slăbiciuni, confuzii și entuziasme cumulate într-o agitație nesigură. Rezultatul rămîne imprevizibil.