Traian Ungureanu

Dispariția și, foarte probabil, asasinarea lui Jamal Khashoggi în Consulatul saudit din Istanbul e o crimă sălbatică, dar nu crima pe care o prezintă majoritatea mediilor de informare. Datele readuse la lumină de cîteva ziare și reporteri de investigație spun că ziaristul independent sau dizidentul de care vorbesc fără încetare mediile de informare sînt o ficțiune.

Presa îl prezintă pe Khashoggi ca martir doborît în lupta pentru democrație și libertate în Arabia Saudită, dar această descriere e ridicolă. Khashoggi era un militant și activist de presă al Frăției Musulmane, o organizație care poate fi descrisă în multe feluri, dar numai ca promotor al democrației nu. Dizidența pe care o pomenesc mediile de informare e altă deformare dusă pînă la fals.

Khashoggi a fost om de casă al sferei regale saudite. În cazul lui se poate vorbi de dizgrație, nu de dizidență. Dealtfel, nimeni nu poate explica în vreun fel cum de a acceptat un personaj cu experiența, inteligența și informațiile lui Khashoggi să intre, în sediul Consulatului saudit din Istanbul, altfel spus pe teritoriu saudit. E imposibil de crezut că Jamal Khashoggi a făcut o eroare sau că era naiv. Ipoteza unei înțelegeri prealabile nu e de exclus. Cert e că Jamal Khashoggi e în realitate o persoană mult diferită de figura eroică prezentă în mediile de informare și în campania internațională de protest.

Și tot greu de crezut e că atîția ziariști și lideri politici sau civici nu cunoșteau datele, de altfel, publice din care e atît de ușor de înțeles cine era și ce rol juca Jamal Khashoggi. Și atunci? De ce consensul aproape general care ține cazul Khashoggi în fruntea știrilor și îl prezintă drept o crimă împotriva presei libere? Întrebarea devine cu atît mai importantă cu cît, în trecut, cazuri de persecuție și violență de stat în Arabia Suadită abia dacă au provocat o reacție în aceleași medii. Nemaivorbind de lunga tăcere a mediilor de informare, a guvernelor și organizațiilor civice în cazul campaniilor de violență și asasinat împotriva disidenților și a vocilor libere din Iran.

Răspunsul e parte a bolilor tot mai îngrijorătoare ale presei contemporane. Din păcate, omisiunile care răpesc publicului dreptul la informare completă sînt exact omisiunile care permit presei să fabrice o fabulă în alb și negru: lupta între cavalerul libertății și regimul saudit, aliat al Statelor Unite, printr-o decizie majoră de politică externă a Președintelui Trump. Campania care acuză Arabia Suadită e onestă atîta timp cît cere sancționarea unei crime. Din clipa în care cere sancționarea regimului saudit pentru crime împotriva unui ziarist liber și independent, acuzația trece repede spre nepotrivirea gravă înte Statele Unite și Arabia Saudită și, de acolo, spre vina Președintelui Trump care a tîrît Statele Unite într-o alianță degradantă. Febrilitatea critică a presei e, în mare măsură, un mijloc de a-l ataca indirect pe Trump.

Se știe, deja, că majoritatea mediilor de informare au renunțat la obiectivitatea pe care o cîntă și au devenit un enorm partid de opoziție, activ împotriva lui Trump. Problema, așa cum e ea ilustrată de cazul Khashoggi, e că acest tip de partizanat impune capitulări și deraieri pe care presa nu ar trebui să le admită. În fond, delictul de neinformare e la fel de grav cu delictul de dezinformare. La fel de nedemnă e părtinirea pro-iraniană pe care mulți lideri politici occidentali o transformă, acum, în adversitate renăscută față de Trump și de Saudiți. În fond și Trump și saudiții sînt uniți de un interes strategic major: blocarea ofensivei iraniene care țintește controlul asupra Orientului Mijlociu prin războaie și mișcări subversive alimentate în Siria, Liban, Egipt și Yemen. Acordul UE cu Iranul pe tranzacția program nuclear tolerat contra piață de investiții occidentale pare mai important pentru Occident decît stabilitatea Orientului Mijlociu. Presa și mediile militante cred că dau o mînă de ajutor instrumentînd cazul Khashoggi. Poate. Dar prețul e degradarea instituției de presă. E prea mult.

E aproape sigur că Jamal Khashoggi a fost ucis, în interiorul Consulatului saudit din Istanbul, după ce a intrat în clădire pentru a obține acte necesare căsătoriei. Juridic vorbind, nu există proba definitivă a asasinatului. E greu de crezut că autoritățile turce sau alte părți interesate vor găsi vreodată cadavrul lui Khashoggi. Însă dispariția lui Khashoggi e certă, iar bănuiala de asasinat foarte întemeiată. Saudiții neagă din toate puterile acuzația, dar și asta era de așteptat. Asta e ce se știe în cazul Khashoggi. Ce nu se știe e la fel de interesant. Iar ce nu se știe e ce nu știe publicul larg, din păcate, prin grija prea multor medii de informare și a nevoilor de agendă ale grupurilor de presiune publică. Cu alte cuvinte, multe date importante legate de persoana și activitatea lui Khashoggi sînt ignorate sau ascunse de marile organizații media și de campania care face, acum, presiuni asupra Arabiei Saudite, în numele libertății presei și a dreptului la exprimare neîngrădită.

Evident, epsiodul din Consulatul saudit de la Istambul e monstruos. Nimeni și nimic nu pot justifica o asemenea crimă. Însă eticheta și datele cu care cazul Khashoggi e prezentat în public sînt, la rîndul lor, inadmisibile pentru o presă care susține că își apără libertatea și pentru grupurile de militanți care susțin se bat pentru democrație.

În formula vehiculată de presă și pe la demonstrațiile de protest, Jamal Khashoggi e, în funcție de canalul de știri, un jurnalist, un jurnalist independent sau un dizident asasinat de saudiți pentru declarațiile și pozițiile lui politice. Această formulă e falsă. Khashoggi nu a fost nici jurnalist, nici jurnalist independent, nici dizident. Trecutul lui Khashoggi e bine cunoscut și nu are legătură cu aceste definiții. Cîteva ziare care au înțeles să își facă treaba cu onestitate au semnalat imediat contradicția, dar vocea lor a rămas izolată.

Khashoggi e, într-adevăr, cetățean saudit și cunoaște foarte bine politica și mediile politice de vîrf ale țării lui. În rest, adevărul e mult mai complicat și diferit de varianta avansată în majoritatea presei.

Khashoggi a fost mult timp un obișnuit, un agreat și, chiar, un membru al celor mai înalte medii politice saudite. Încă de acum 30 de ani, Khashoggi a făcut parte din grupul de consilieri ai superinfluentului Prinț Turki Bin Faisal Al Saud, fost șef al serviciilor secrete saudite. Ultraprezent și activ, Khashoggi a făcut jurnalism în limtele stricte impuse presei suadite, a negociat cu emisari străini, a încercat să îl readucă acasă pe Osama Bin Laden și, după unii analiști, a fost agent acoperit al serviciilor secrete saudite.

Problemele lui Khashoggi au început să apară din momentul în care saudiții au descoperit cooperarea lui cu și, poate, apartenența lui, la Frăția Musulmană. Autoritățile saudite consideră Frăția Musulmană un inamic total, la fel cum văd în Iran și în planurile iraniene de hegemonie în Orientul Mijlociu o amenințare letală. De altfel, firele văzute și nevăzute ale războaielor simultane din Orientul Mijlociu se întretaie în acest punct.

În plus și deloc suprinzător, Khashoggi a devenit un adversar activ al politicii de apropiere față de Israel, lansată de statul saudit. La un moment dat, opțiunile politice ale lui Khashoggi au devenit incompatibile cu politica de stat saudită. Khashoggi a plecat în Statele Unite unde a lansat o foarte urmărită și populară campanie pe net împotriva politicii externe saudite. În paralel, Khashoggi a devenit unul din editorialiștii pe chestiuni arabe și islamice ai cotidianului Washington Post. Deținător ar rezidenței americane în ciuda unei biografii pline de complicații, Khashoggi a devenit, practic, vocea acelei părți a estabishment-ului care a reorientat politica externă amerciană, sub conducerea Președintelui Obama, spre intensificarea relațiilor cu Iranul și răcirea alianței cu Arabia Saudită. Așa și nu altfel arăta figura politică a lui Khashoggi, în clipa deciziei fatale de a păși în Consulatul Saudit din Istanbul.