Traian Ungureanu

După 2014 și decizia extraordinară prin care Cancelarul Angela Merkel a permis intrarea unui milion de refugiati în Germania, problema intrării în Occident a fost complet și periculos redefinită. În doar cîțiva ani, înțelesul migrației a fost răsturnat, iar noțiunile de local și străin, național și internațional, umanitate și suveranitate au suferit modificări șocante.

Treptat a început să se vorbească tot mai puțin de refugiați și tot mai mult de migranți. Această modificare a introdus o relaxare de gîndire pe care limitele noțiunii de refugiat nu o îngăduiau. Căci, dacă titlul de refugiat presupune anumite condiții restrictive, noțiunea de migrant e mult mai generală. Refugiatul fuge de conflicte sau de persecuții care pot fi ușor atestate. Refugiatul e, de cele mai multe ori, victima opresiunii interne și aparține, deci, unei minorități reprimate sau acelei secțiuni a societății care e indezirabilă pentru un regim politic. În schimb, migrantul e un individ generic lovit de alte probleme: sărăcie, șomaj, epidemii, criminalitate. El vine, de regulă, din țări în care toată lumea, cu excepția unei elite privilegiate, împarte sărăcia, șomajul și epidemiile. Prin urmare, migrantul e mai degrabă reprezentantul unei colectivități vaste, iar migrația privește deplasări de populații.

Cele două mari teatre de migrație ale vremurilor noastre sînt Mediterana, poarta de intrare în Europa de Sud și de Vest, și frontiera mexicană, poarta de intrare în Statele Unite. În ambele cazuri, populații din zonele foarte sărace ale Africii, Asiei și Americii de Sud încearcă să pătrundă și să se stabilească în zone prospere ca America de Nord și Europa de Vest. Europa de Est nu prezintă interes, dat fiind nivelul viață și asigurări sociale net inferior.

În fața acestei situații, atitudinea standard a majorității guvernelor, partidelor, mass mediei și organizațiilor civice a cristalizat într-un consens care spune că migranții trebuie primiți pentru că sînt lipsiți de șanse acasă și își riscă viața traversînd zone și medii periculoase. Ideea după care migrația trebuie supusă deciziilor și selecției suverane ale statului național-gazdă a dispărut sau e privită ca o dovadă de rasism. Lideri și guverne din Statele Unite, Italia, Austria, Ungaria și Polonia, sînt, de pildă, atacați cu cele mai grave acuzații și insulte pentru că resping dreptul automat la migrație și apără dreptul național la decizie asupra celor ce sînt sau nu admiși în țară. Singura linie permisă în mediile de informare și în spațiul public spune că migranții trebuie admiși și gata.

Cel mai recent exemplu vine din Statele Unite și pare, pentru multă lume care nu s-a adaptat la linia oficială, o absurditate stridentă. E vorba de o așa numită „caravană”, adică de o coloană de cîteva mii de persoane care s-a format în Guatemala și a pornit spre Statele Unite. Toți acești oameni declară că dată fiind sărăcia și criminalitatea țării lor de baștină au decis să se mute în Statele Unite care sînt obligate să îi primească. În paralel, un cor masiv de voci media, politicieni și lideri de asociații civile încurajază acest tip de mișcări și repetă că e vorba de oameni care suferă și se supun unor mari riscuri în drumul lor spre Statele Unite. În acest punct, pledoaria susținută masiv de stînga politică se lovește de propriile premize.

Așadar, una din ideile de serviciu ale stîngii politice spune că statele occidentale trebuie să își suspende controalele de frontieră și să admită migranți pentru că e vorba de oameni care suferă și riscă enorm în drumul lor spre Occident. Acest argument e folosit cînd e vorba de migranții sosiți pe Mediterana, unde, într-adevăr, mulți oameni își pierd viața în furtuni sau înecați pe ambarcațiuni improvizate. La fel de gravă e situația celor ce încearcă să intre pe jos în Statele Unite, după călătorii lungi și periculoase. În ambele cazuri, rețelele de traficanți își supun clienții unui regim crud, adeseori criminal. Dar, dacă lucrurile stau așa, argumentul folosit pentru migrație e lipsit de onestitate. Iar primii ipocriți și manipulatori ai migranților sînt tocmai cei ce susțin că se bat pentru drepturile lor. Cum vine asta?

Dispariția și, foarte probabil, asasinarea lui Jamal Khashoggi în Consulatul saudit din Istanbul e o crimă sălbatică, dar nu crima pe care o prezintă majoritatea mediilor de informare. Datele readuse la lumină de cîteva ziare și reporteri de investigație spun că ziaristul independent sau dizidentul de care vorbesc fără încetare mediile de informare sînt o ficțiune.

Presa îl prezintă pe Khashoggi ca martir doborît în lupta pentru democrație și libertate în Arabia Saudită, dar această descriere e ridicolă. Khashoggi era un militant și activist de presă al Frăției Musulmane, o organizație care poate fi descrisă în multe feluri, dar numai ca promotor al democrației nu. Dizidența pe care o pomenesc mediile de informare e altă deformare dusă pînă la fals.

Khashoggi a fost om de casă al sferei regale saudite. În cazul lui se poate vorbi de dizgrație, nu de dizidență. Dealtfel, nimeni nu poate explica în vreun fel cum de a acceptat un personaj cu experiența, inteligența și informațiile lui Khashoggi să intre, în sediul Consulatului saudit din Istanbul, altfel spus pe teritoriu saudit. E imposibil de crezut că Jamal Khashoggi a făcut o eroare sau că era naiv. Ipoteza unei înțelegeri prealabile nu e de exclus. Cert e că Jamal Khashoggi e în realitate o persoană mult diferită de figura eroică prezentă în mediile de informare și în campania internațională de protest.

Și tot greu de crezut e că atîția ziariști și lideri politici sau civici nu cunoșteau datele, de altfel, publice din care e atît de ușor de înțeles cine era și ce rol juca Jamal Khashoggi. Și atunci? De ce consensul aproape general care ține cazul Khashoggi în fruntea știrilor și îl prezintă drept o crimă împotriva presei libere? Întrebarea devine cu atît mai importantă cu cît, în trecut, cazuri de persecuție și violență de stat în Arabia Suadită abia dacă au provocat o reacție în aceleași medii. Nemaivorbind de lunga tăcere a mediilor de informare, a guvernelor și organizațiilor civice în cazul campaniilor de violență și asasinat împotriva disidenților și a vocilor libere din Iran.

Răspunsul e parte a bolilor tot mai îngrijorătoare ale presei contemporane. Din păcate, omisiunile care răpesc publicului dreptul la informare completă sînt exact omisiunile care permit presei să fabrice o fabulă în alb și negru: lupta între cavalerul libertății și regimul saudit, aliat al Statelor Unite, printr-o decizie majoră de politică externă a Președintelui Trump. Campania care acuză Arabia Suadită e onestă atîta timp cît cere sancționarea unei crime. Din clipa în care cere sancționarea regimului saudit pentru crime împotriva unui ziarist liber și independent, acuzația trece repede spre nepotrivirea gravă înte Statele Unite și Arabia Saudită și, de acolo, spre vina Președintelui Trump care a tîrît Statele Unite într-o alianță degradantă. Febrilitatea critică a presei e, în mare măsură, un mijloc de a-l ataca indirect pe Trump.

Se știe, deja, că majoritatea mediilor de informare au renunțat la obiectivitatea pe care o cîntă și au devenit un enorm partid de opoziție, activ împotriva lui Trump. Problema, așa cum e ea ilustrată de cazul Khashoggi, e că acest tip de partizanat impune capitulări și deraieri pe care presa nu ar trebui să le admită. În fond, delictul de neinformare e la fel de grav cu delictul de dezinformare. La fel de nedemnă e părtinirea pro-iraniană pe care mulți lideri politici occidentali o transformă, acum, în adversitate renăscută față de Trump și de Saudiți. În fond și Trump și saudiții sînt uniți de un interes strategic major: blocarea ofensivei iraniene care țintește controlul asupra Orientului Mijlociu prin războaie și mișcări subversive alimentate în Siria, Liban, Egipt și Yemen. Acordul UE cu Iranul pe tranzacția program nuclear tolerat contra piață de investiții occidentale pare mai important pentru Occident decît stabilitatea Orientului Mijlociu. Presa și mediile militante cred că dau o mînă de ajutor instrumentînd cazul Khashoggi. Poate. Dar prețul e degradarea instituției de presă. E prea mult.