Traian Ungureanu

Mult din mania ucigașă care domină rețelele de așa numită socializare ține de patologia individuală sau de grup. Răspunderea celor ce mențin deschise platofrmele de vizionare ale acestor orori e, însă, cît se poate de rațională. După ultimele grăzăvii transmise în direct pe Facebook sau Youtube, destui reprezentanți ai acestor rețele au cerut scuze și au trecut la explicații la rîndul lor neliniștitoare. Teoria curentă printre noii idoli corporatiști ai rețelelor de socializare e că transmisia în direct nu poate fi împiedicată. Sesizările celor aflați în rețea în acele momente sînt singurul strigăt de alarmă care poate duce la închiderea transmisiei. În rest, e de așteptat momentul în care noi mecanisme de inteligență artificială vor putea depista și închide, singure, aceste transmisii. Așadar, poate, cîndva. În rest, nu e mare lucru de făcut. Împărații sistemelor și rețelelor care permit aceste transmisii propagatoare de barbarie se declară neputincioși și se desistează. Șocant: mai marii mai marilor sînt neputincioși. De ce? Foarte probabil pentru că extremismul posibil pe rețelele de socializare e una din atracțiile și, mai departe, unul din garanții succesului fenomenal al acestor rețele. Orice îngrădire adusă acestui mecanism poate împuțina curiozitatea, consumul și, mai departe, reclama, știrile și obișnuințele generate de viața pe net. Curios, apelurile la suprimarea mijloacelor de transmisie în direct au fost tratate cu răceala și chiar ostilitate. După liderii acestor mari organizații, eliminarea mijloacelor de transmisie și consum în direct ar fi o formă de control abuziv, o limitare a libertății, pe modelul faimosului Big Brother, statul-părinte care recurge la cenzură. Însă aceiași oameni care apără subtil libertăți atît de riscante au descoperit că a filtra și exclude știri nu are nimic a face cu munca de Big Brother. E, deci, interesant și trist, că problema transmisiilor de barbarie în direct e încă dezbătută cu argumente pro și contra, în timp ce eliminarea așa numitelor știri false (fake news) e socotită o datorie etică. Cine și cum va decide că a depistat fake news nu se știe sau se știe cu de la sine putere. Recent Wikipedia a anunțat lansarea unui serviciu de verificare menit să depisteze și să elimine fake news. Și mai interesant, problema fake news a devenit o preocupare și un pericol grav în condițiile în care celelalte știri, adică așa numitele știri sigure venite din presa serioasă, au suferit o discreditare fără precedent. Mass media de mare audiență a reușit în ultimul an și jumătate să se transforme fără probleme în serviciu de propagandă. Alegerile din Statele Unite au dat cel mai penibil exemplu. În consecință, cruciada anti-fake news a început în numele unei seriozități mai întîi compromise de presa clasică. Problema generală a situației în care trăim informațional și etic e, după cîte se pare, ipocrizia și nevoia de putere a noii clase media. Adevărul și onoarea au trecut pe locul doi. Binele a ajuns să fie totuna cu situația în care rețelele media și net au putere, plus dreptul să facă orice pentru a-și menține consumatorii și controlul. Bucuria de a trăi în epoca informației totale e tot mai tristă.

Luni, un thailandez de 21 de ani a folosit un serviciu de transmisie directă pe Facebook și a dat oricui șansa să îl vadă ucigîndu-și fetița de 11 luni, plus scena finală în care regizorul filmului se sinucide. Filmul a putut fi vizionat în direct și a rămas accesibil încă aproape 24 de ore. Acum cîteva săptămîni, un american din Chicago a folosit același sistem de transmisie pentru a livra în direct asasinarea unui bătrîn ales la întîmplare, pe stradă. Filmul a avut 1,7 milioane accesări, ceea ce poate însemna un public între cîteva zeci și cîteva sute de mii de persoane. Persoane și nu neapărat oameni.

Distincția contează. Un număr uriaș de persoane a prins gustul și obișnuința acestor transmisii. În ultimii doi ani, cinema-ul ambulant de pe Facebook și Youtube a prezentat, printre altele: violuri în direct, ședințe de tortură și sinucideri provocate sau consimțite, deasemenea în direct. Vremurile în care sexul, pornografia și exchibiționismul dominau scena par, acum, o epocă de neobișnuită reținere și decență. Ceva s-a schimbat. Nu așa cum se schimbă lucrurile deobicei. Nu în etape și gradual ci radical și fundamental. Cei ce fac așa ceva, cei ce consumă așa ceva și cei ce înlesnesc așa ceva au făcut, laolaltă, pasul care i-a scos din rîndul umanității, cu toate păcatele ei, și i-a mutat în ceva necunoscut, dincolo de bine și rău. Partea cu adevărat cutremurătoare a acestui tip de viață și organizare mentală nu e, de fapt, răul ci anihilarea totală a oricărei valori. Asta nu înseamnă că tărîmul pe care au pășit acești oameni e gol. Lumea acestor persoane e dominată de un egoism catastrofal și infinit. Cu alte cuvinte, o lume ocupată de propriul eu și de nimic altceva. A fi eroul văzut și a consuma, nevăzut, ororile eroului văzut sînt singurele și ultimele două semne de viață în viața acestor persoane. Povestea acestei scufundări în propriul eu și dizolvarea totală a umanității are doi actori. Mai întîi, participanții online, adică făptuitorii și consumatorii. Apoi, mijlocitorii, adică responsabilii de rețele de tip Facebook, Youtube, Twitter, Instagram și atîtea altele mai mărunte sau mai puțin cunoscute. Primul grup, făptuitorii și consumatorii, sînt o lume numeroasă, extrasă din rîndul oamenilor de plăcerea unui nou tip de barbarie. Cei ce ucid în direct știu că au o tribună nelimitată și gratuită. Tot necesarul acestor transimisii se reduce la lașitate. Nu trebuie să faci nimic, nu trebuie să muncești, să cheltui, să riști sau să înveți altceva decît să fi laș. Crima cea mai fioroasă va ajunge pe gratis și instantaneu în toate colțurile lumii iar asasinul are toată libertatea să lucreze într-o cameră de hotel sau acasă, alături de prieteni. Nimeni nu își pune pielea în joc dar primește, în schimb, recompensa cea mai îmbătătoare: notorietatea, celebritatea globală care transformă un nimeni într-un nume citat peste tot. Gloria e asigurată de consumatorii care se cred, la rîndul lor, privilegiați pentru că asistă în direct la ceva ce le pare istorie în mișcare. Urmărind o spînzurare în direct, mulți au probabil simțămîntul de importanță de sine și privilegiul de martor al istoriei pe care le avea, altă dată, un fotograf pe linia frontului. În ambele cazuri, persoana se confundă cu propria imagine. Sentimentul existenței de sine nu e dat de capacitatea de a produce ceva ci de ușurința de a provoca fapte ireversibile și de a le semna sau consuma fără risc. Dispariția omului e completă. Persoana din centrul acestei barbarii e o formă de existență pregnantă a inexistentului.