Traian Ungureanu

Și totuși, unde e logica? Și unde bunul simț? Oricîtă politețe poate înghiți cineva, apare un moment în care răbdarea nu-și mai are locul. Așadar: unde sînt demonstrațiile spontane, indignate și pure împotriva crimelor săvărșite de regimul Assad? Unde au avut loc marile marșuri ale militanților civili după gazarea populației civile în Siria? Unde e furia care urmează măcar asasinării copiilor răpuși de gaze? Nicărieri. Pur și simplu.

Tot ce era foc și pară împotriva cutărei decizii a Președintelui american Trump sau apel colectiv la umanism și solidaritate cu victimele războiului din Siria a rămas comod, acasă, cu televizorul deschis sau închis și cît mai departe de facebook. Nimic. Nici un sunet, nici o chemare la nesupunere, nici o sfîntă mînie împotriva răului nu s-au mai trezit și n-au mai umplut străzile marilor orașe occidentale. De ce? De unde această formă de indignare selectivă? Poate din lipsă de timp sau poate din lipsă de informație. Sau, cine știe, poate că militanții se odihnesc, epuizați de eforturile anterioare. E, totuși, greu de crezut că asta explică tăcerea.

Timp s-a găsit mereu, pentru cea mai măruntă sau obscură decizie a Casei Albe post-Obama, iar informație e pe toate drumurile, toate ecranele și rețelele de socializare. În ce privește epuizarea, nu încape vorbă că protestatarii sensibili la injustiție au fost mereu într-o formă fizică și morală foarte bună. Ciudat. Dar asta numai dacă ignorăm ceva foarte ușor de ignorat: ipocrizia. Mai direct spus, o mare parte a industriei protestatare care înflorește, azi, e altceva decît pare și declară. Regula nerostită spune clar că o cauză sau o temă sînt demne de protest numai și numai dacă includ o țintă politică. În termeni mai simpli, cauzele de protest sînt mereu cauze agreeate de curentul politic liberal și stîngist sau cauze transformate în instrumente utile împotriva curentului politic de dreapta și consevator. Pare exagerat dar, din păcate, situația s-a verificat de prea multe ori. Recentul episod sirian e flagrant și produce, deja, aberații spectaculoase.

În 2013, Președintele Obama a luat atitudine împotriva primului atac cu gaze la care a recurs regimul Assad. Președintele american a ajuns chiar la un ultimatum, faimoasa linie roșie de dinaintea intervenției militare. În tot acest timp, poziția Președintelui a fost solid sprijinită de campanii de presă și acțiuni conduse de organizații civile. Apoi, din motive de strategie politică - bună sau rea, asta e mai puțin important - același Președinte a dat înapoi și a făcut uitat ultimatumul. Prin golul creat de indecizia prezidențială a pășit Rusia, dar asta e altă poveste. Important e că dezicerea Președintelui a fost acceptată și chiar juristificată, fără protest și crîcnire, de cei ce se arătaseră, mai înainte, scărbiți de crimele regimului Assad.

După patru ani și o schimbare de Președinte la Casa Albă, regimul Assad a folosit iar gazele și situația s-a schimbat brusc. Președintele Trump a trecut la atac și a ordonat un atac militar asupra unei baze siriene. Dar, în locul sprijinului pe care l-ar fi presupus acest gest a apărut o formă de acrobație morală de-a dreptul bizară. Deodată, ce părea clar a devenit neclar și invers. Nu numai că protestele au amuțit, dar campanii de presă susținute de nenumărați experți au îmbrățișat ceva pînă mai ieri reprobabil. Adică au trecut de la ideea că Trump e omul lui Putin (asta fiind ceva rău) la ideea că Putin nu trebuie contrat (asta fiind ceva și mai rău). Mari ziare și televiziuni americane care îl denunțau pe Trump pentru prea multă bunăvoință sau complicitate cu Putin, au început brusc să disemineze o teorie nouă: teoria riscurilor care vin de la omul încolțit. Cu alte cuvinte, cine îl critică sau îl pune într-o situație neplăcută pe Putin pune în pericol securitatea Statelor Unite, pentru că un Putin înghesuit e imprevizibil și poate declanșa un conflict sau o criză majoră.

Rezumînd, consensul a făcut o piruetă, și-a luxat logica și a ajuns, în doar cîteva zile, să susțină contrariul propriilor teorii inițiale. Sîntem foarte aproape de concluzia după care binele și răul nu au o definiție constantă ci își schimbă înțelesul în funcție de necesități politice.

Vorba lui Stalin, după care un milion de crime sînt o statistică, în vreme ce o singură crimă e o tragedie, rămîne la locul ei în Rusia. Și nu doar în vremurile în care Stalin putea decide orice. N-a trecut chiar atît de mult timp de cînd 115 oameni au fost lăsați să moară la bordul submarinului Kursk, scufundat și lăsat pe fundul Mării Barents, din motive de prestigiu și imagine publică a regimului conducător. Evident, între timp, Pravda s-a îndurat și ne-a informat că submarinul a fost distrus de americani și britanici. Tocmai asta e problema.

În Rusia, regimul nu are voie să greșească, iar crimele sînt întotdeauna ale dușmanilor. La un loc, toate aceste crime împotriva omului de rînd fac mai mult decît o serie de întîmplări neguroase și isprăvi gangsterești. Fac o istorie de criminalitate a statului sovietic și rus. Și chiar mai mult. Fac un clivaj, o ruptură de civilizație care separă Rusia de restul lumii. Și partea europeană a lumii e încărcată de crime de stat dar nu crime de stat încă la putere. Aici e diferența și de aici vine reținerea reflexă a vest- și est-europenilor în fața veștilor despre cutare sau cutare tragedie rusească. Nu pentru că noi, românii miștocari sau francezii superficiali, ținem de altă civilizație, ci pentru că Rusia nu vrea să țină de civilizație.

Distanța care ne face să cercetăm de două ori înainte de a accepta emoția autentică și directă cuvenită victimelor nevinovate vine din oroare. Din repulsia față de un trecut de crimă la care Rusia nu renunță ci adaogă. Din senzația certă că Rusia nu poate, încă, descoperi demnitatea umană a propriilor cetățeni. Încă înainte de a ateriza pe ecranele tv, știrile bune sau rele din Rusia sînt înconjurate de scepticism și prudență. Nimeni nu știe cînd s-a dovedit onestă, ultima oară, o știre venită din Rusia.

Dar aproape toată lumea știe că Rusia e acea țară ciudată și fatală în care criticii sînt împușcați pe stradă, soldații lăsați să moară de proprii comandanți, Olimpiadele se fură cu ajutor de la stat, apartamentele sar în aer cu dinamită pitită de stăpînire, miliardarii fură viața din mii de kilometrii pătrați dar mor de îndată ce refuză să dea procentele cuvenite Kremlinului și tot așa, pînă la ultima crimă imaginabilă. Culmea, acest munte de crime și minciună e folosit pentru a întări crima și minciuna. Propaganda și propagandiștii lămuresc, adesea cu mare succes, lumea de rînd a Rusiei că toată omenirea din afară e dușmană, minte și complotează împotriva sfintei Rusii. Inclusiv prin nesimțirea presei din afara Rusiei care nu vrea să comenteze și să simpatizeze cu victimele terorismului, dacă e vorba de ruși. Încă o dată, lumea are ceva cu liniștea Rusiei. Răul și binele fac rocadă. Bunul simț e șah mat.

Poate că europenii sînt insensibili și nu viberază îndeajuns la suferința rusească. Poate. Boala cumplită care macină umanitatea lumii ruse e, însă, adîncă și biruitoare. Și asta e adevărata tragedie rusă.