Traian Ungureanu

Vorba lui Stalin, după care un milion de crime sînt o statistică, în vreme ce o singură crimă e o tragedie, rămîne la locul ei în Rusia. Și nu doar în vremurile în care Stalin putea decide orice. N-a trecut chiar atît de mult timp de cînd 115 oameni au fost lăsați să moară la bordul submarinului Kursk, scufundat și lăsat pe fundul Mării Barents, din motive de prestigiu și imagine publică a regimului conducător. Evident, între timp, Pravda s-a îndurat și ne-a informat că submarinul a fost distrus de americani și britanici. Tocmai asta e problema.

În Rusia, regimul nu are voie să greșească, iar crimele sînt întotdeauna ale dușmanilor. La un loc, toate aceste crime împotriva omului de rînd fac mai mult decît o serie de întîmplări neguroase și isprăvi gangsterești. Fac o istorie de criminalitate a statului sovietic și rus. Și chiar mai mult. Fac un clivaj, o ruptură de civilizație care separă Rusia de restul lumii. Și partea europeană a lumii e încărcată de crime de stat dar nu crime de stat încă la putere. Aici e diferența și de aici vine reținerea reflexă a vest- și est-europenilor în fața veștilor despre cutare sau cutare tragedie rusească. Nu pentru că noi, românii miștocari sau francezii superficiali, ținem de altă civilizație, ci pentru că Rusia nu vrea să țină de civilizație.

Distanța care ne face să cercetăm de două ori înainte de a accepta emoția autentică și directă cuvenită victimelor nevinovate vine din oroare. Din repulsia față de un trecut de crimă la care Rusia nu renunță ci adaogă. Din senzația certă că Rusia nu poate, încă, descoperi demnitatea umană a propriilor cetățeni. Încă înainte de a ateriza pe ecranele tv, știrile bune sau rele din Rusia sînt înconjurate de scepticism și prudență. Nimeni nu știe cînd s-a dovedit onestă, ultima oară, o știre venită din Rusia.

Dar aproape toată lumea știe că Rusia e acea țară ciudată și fatală în care criticii sînt împușcați pe stradă, soldații lăsați să moară de proprii comandanți, Olimpiadele se fură cu ajutor de la stat, apartamentele sar în aer cu dinamită pitită de stăpînire, miliardarii fură viața din mii de kilometrii pătrați dar mor de îndată ce refuză să dea procentele cuvenite Kremlinului și tot așa, pînă la ultima crimă imaginabilă. Culmea, acest munte de crime și minciună e folosit pentru a întări crima și minciuna. Propaganda și propagandiștii lămuresc, adesea cu mare succes, lumea de rînd a Rusiei că toată omenirea din afară e dușmană, minte și complotează împotriva sfintei Rusii. Inclusiv prin nesimțirea presei din afara Rusiei care nu vrea să comenteze și să simpatizeze cu victimele terorismului, dacă e vorba de ruși. Încă o dată, lumea are ceva cu liniștea Rusiei. Răul și binele fac rocadă. Bunul simț e șah mat.

Poate că europenii sînt insensibili și nu viberază îndeajuns la suferința rusească. Poate. Boala cumplită care macină umanitatea lumii ruse e, însă, adîncă și biruitoare. Și asta e adevărata tragedie rusă.

Nu putea trece prea mult timp fără să se audă obișnuita arie a moralității în interpretarea stîngii. De data asta, pe tema lipsei de suflet a celor ce plîng victimele terorismului în Occident, dar n-au timp de victimele terorismului în Rusia sau în părți încă mai îndepărtate ale lumii. Observația degajă un parfum clasic de hărnicie propagandistică. Adică e o șarlatanie împăturită în demnitate simulată.

Nu ne interesează tragedia oamenilor uciși în metroul din Sankt Petersburg? Ba da, numai că asta nu ne poate face ipocriți. Adică nu poate scoate din lume, odată cu viața celor uciși, alte adevăruri și fapte cunoscute nouă. Să pornim de la cîteva observații simple. Mai întîi, nu știm rusește. E mult mai greu să afli și să înțelegi lucrurile mari într-o limbă pe care n-o cunoști. Și apoi: chiar știind rusește, de unde să afli ce se întîmplă? Dintr-o presă de mult compromisă, capturată și pătată de cel mai grotesc palmares anti-cetățenesc? Din presa de casă a Kremlinului?

Publicul larg din Est și din Vest mai are o problemă cînd e vorba de evenimente tragice rusești. O problemă de încredere care poate fi formulată cel mai clar în întrebarea: de data asta, e adevărat? Sau e o făcătură abominabilă, ca în 1999? Prea multă lume a înțeles că exploziile care au ucis aproape 300 de oameni în 1999 au fost plănuite și executate de serviciile secrete rusești. Logica lucrează pînă și în umbra tragediei și naște întrebarea: dacă atunci, da, de ce nu și de data asta? Cine a fost în stare, o dată, să își măcelărească proprii cetățeni pentru a obține culoarul politic dorit, o poate face, iarăși, oricînd. În 1999, blocurile distruse în Moscova de explozii regizate de urmașii KGB-ului, au pregătit ascensiunea lui Putin și au înlesnit declanșarea patriotică a unui nou război cu Cecenia. Acum, după atentatul de la Sankt Petersburg, Rusia nu mai are timp de alte impresii, iar regimul Putin a scăpat de valul de demonstrații anti-corupție din țară.

S-ar putea să nu fie deloc așa. E posibil ca atentatul de la Sankt Petersburg să fi fost o tragedie autentică. Nimic nu ne poate face să credem că serviciile secrete au regizat și atentatul de la Sankt Petersburg. Însă nimic nu ne poate împiedica să fim sceptici și cu mare băgare de seamă. Altfel spus, oamenii uciși la Sankt Petersburg au fost uciși de două ori. O dată, ca oameni de rînd, cu treburile și familiile lor, adică oameni cu nimic deosebiți de cei uciși la Londra sau Bruxelles. A doua oară, ca oameni deposedați de dreptul la compasiune și memorie. Căci suspiciunea creată de fărădelegile statului rus a golit tragedia de tot ce e uman. Durerea presupune o umanitate profundă, în chiar clipa în care e zdrobită. Numai așa, poate ea duce la compasiune sinceră și emoție imediată. Fără așa ceva, cadavrele de la Sankt Petersburg sînt încă o victimă în lunga istorie de crimă și dezumanizare a Rusiei. De asta, nu veți vedea același fel de emoție după atentatele din Occident și atentatele din Rusia. Nu e vina rușilor dar e parte a suferinței morale și politice a Rusiei istorice.