Traian Ungureanu

Luni, un thailandez de 21 de ani a folosit un serviciu de transmisie directă pe Facebook și a dat oricui șansa să îl vadă ucigîndu-și fetița de 11 luni, plus scena finală în care regizorul filmului se sinucide. Filmul a putut fi vizionat în direct și a rămas accesibil încă aproape 24 de ore. Acum cîteva săptămîni, un american din Chicago a folosit același sistem de transmisie pentru a livra în direct asasinarea unui bătrîn ales la întîmplare, pe stradă. Filmul a avut 1,7 milioane accesări, ceea ce poate însemna un public între cîteva zeci și cîteva sute de mii de persoane. Persoane și nu neapărat oameni.

Distincția contează. Un număr uriaș de persoane a prins gustul și obișnuința acestor transmisii. În ultimii doi ani, cinema-ul ambulant de pe Facebook și Youtube a prezentat, printre altele: violuri în direct, ședințe de tortură și sinucideri provocate sau consimțite, deasemenea în direct. Vremurile în care sexul, pornografia și exchibiționismul dominau scena par, acum, o epocă de neobișnuită reținere și decență. Ceva s-a schimbat. Nu așa cum se schimbă lucrurile deobicei. Nu în etape și gradual ci radical și fundamental. Cei ce fac așa ceva, cei ce consumă așa ceva și cei ce înlesnesc așa ceva au făcut, laolaltă, pasul care i-a scos din rîndul umanității, cu toate păcatele ei, și i-a mutat în ceva necunoscut, dincolo de bine și rău. Partea cu adevărat cutremurătoare a acestui tip de viață și organizare mentală nu e, de fapt, răul ci anihilarea totală a oricărei valori. Asta nu înseamnă că tărîmul pe care au pășit acești oameni e gol. Lumea acestor persoane e dominată de un egoism catastrofal și infinit. Cu alte cuvinte, o lume ocupată de propriul eu și de nimic altceva. A fi eroul văzut și a consuma, nevăzut, ororile eroului văzut sînt singurele și ultimele două semne de viață în viața acestor persoane. Povestea acestei scufundări în propriul eu și dizolvarea totală a umanității are doi actori. Mai întîi, participanții online, adică făptuitorii și consumatorii. Apoi, mijlocitorii, adică responsabilii de rețele de tip Facebook, Youtube, Twitter, Instagram și atîtea altele mai mărunte sau mai puțin cunoscute. Primul grup, făptuitorii și consumatorii, sînt o lume numeroasă, extrasă din rîndul oamenilor de plăcerea unui nou tip de barbarie. Cei ce ucid în direct știu că au o tribună nelimitată și gratuită. Tot necesarul acestor transimisii se reduce la lașitate. Nu trebuie să faci nimic, nu trebuie să muncești, să cheltui, să riști sau să înveți altceva decît să fi laș. Crima cea mai fioroasă va ajunge pe gratis și instantaneu în toate colțurile lumii iar asasinul are toată libertatea să lucreze într-o cameră de hotel sau acasă, alături de prieteni. Nimeni nu își pune pielea în joc dar primește, în schimb, recompensa cea mai îmbătătoare: notorietatea, celebritatea globală care transformă un nimeni într-un nume citat peste tot. Gloria e asigurată de consumatorii care se cred, la rîndul lor, privilegiați pentru că asistă în direct la ceva ce le pare istorie în mișcare. Urmărind o spînzurare în direct, mulți au probabil simțămîntul de importanță de sine și privilegiul de martor al istoriei pe care le avea, altă dată, un fotograf pe linia frontului. În ambele cazuri, persoana se confundă cu propria imagine. Sentimentul existenței de sine nu e dat de capacitatea de a produce ceva ci de ușurința de a provoca fapte ireversibile și de a le semna sau consuma fără risc. Dispariția omului e completă. Persoana din centrul acestei barbarii e o formă de existență pregnantă a inexistentului.

Sportul incoerent practiat de industria protestului etic în Occident e, în mare, o formă de gîndire și acțiune politică a stîngii. Siria e un caz spectaculos dar nu izolat. Ce era bine sub Obama devine rău sub Trump și invers. Dar lucurile nu se opresc aici.

Absența protestului e de găsit peste tot acolo unde regimuri de stînga iau decizii pentru care dreapta e tăvălită prin toate noroaiele. Așa de pildă, protestatarii eco sînt gata să moară pentru a împiedica deschiderea sau construcția de noi conducte petroliere în Statele Unite. Partitura acestor forme de protest spune că totul e în sub amenințare: conductele vor dăuna fatal mediului natural, vor distruge forme de cultură locală și vor schimba viața comunităților.

În acelați timp, Europa se umple de conducte rusești pe distanțe de mii de kilometri și de-a lungul a numeroase state, fără cea mai mică problemă. Nici un protest nu atrage atenția asupra calamităților naturale și a dramelor sociale care vin odată cu noua conductă. Ecologiștii, organizațiile civice și rețelele de net tac. Nu știu și n-au auzit de micile și discretele conducte rusești de petrol care parcurg mii de kilometri de natură și cultură. Dacă aceleași proiecte ar fi fost desfășurate de o companie britanică sau suedeză, e de crezut că Europa ar fi clocotit de protest.

Dar, din motive pe are ele însele ar trebui să le explice, organizațiile protestatarilor fac o diferență între natura distrusă de o conductă americană și natura distrusă de o conductă suedeză. Excepțiile sînt minore. Recent construcția unui gazoduct în Italia a provocat o zi de proteste. După care: tăcere. Dusă e gloria marilor mișcări de protest, care urmăresc luni și ani de zile construcția unui fir de șosea sau a unei rețele de electricitate, după o decizie luată de un guvern american sau britanic de dreapta.

Încă mai tristă e contorsiunea și mutilarea principiilor în cazul persoanelor. De pildă, atunci cînd e vorba de eroi exemplari selecționați în numele luptei cu rasismul și sexismul. Dacă vorbim de un Președinte american de culoare care e și de stînga, presa și mediile civile celebrează fără întrerupere marea izbîndă împotriva rasismului. Dacă, însă, un cetățean de culoare ca doctorul Ben Carson e numit într-un post de conducere de administrația Obama, motivele de mîndrie dispar și sînt, deodată, înlocuite de dezvăluiri despre defectele și incompetența noului numit. Carson e, deci, de culoare, dar nefiind de stînga nu e, de fapt, de culoare.

După același tipar, Primul Ministru britanic Theresa May e femeie, dar nefiind de stînga nu e chiar femeie și nu poate fi celebrată ca erou al feminismului. Asta, nu pentru că așa i se pare autorului acestor rînduri, ci, pur și simplu, pentru că nu există măcar un exemplu de comentariu sau analiză în care promotorii cauzei femeii să o folosească pe Therea May ca argument. Așa cum a fost cazul și cu fostul Prim Minsitru britanic Margaret Thatcher care era femeie dar - cum s-ar zice - și-a făcut suratele de rîs și a fost atacată permanent din perspectivă feministă.

Doamna Angela Merkel e de dreapta, dar de cînd ia decizii agreeate de stînga a devenit un bun exemplu de ascensiune exemplară a femeii. Toate aceste contradicții izbitoare au un efect important: bruschează bunul simț și, într-un fel sau altul, se întorc împotriva principiilor pe care le susțin. Asta la nivelul moralității de bază. La nivelul participării politice de zi cu zi, distorsiunea e mult mai rapidă și mai adîncă. Stînga continuă că confiște, ipocrit, scutul moralității. La fel de adevărat, dreapta pierde teren tocmai pentru că se plasează comod, timd și laș, pe o linie similară. Efectul combinat explică mult din revolta anti-politică prin care trec societățile occidentale. La rîndul ei, o revoltă care duce departe de normalitate și bun simț.